Cultura nu e un lux. Sau e?
● Totul a pornit cumva pe nesimțite la scurt timp după ce în Italia au apărut primele semne ale pandemiei de acum. Mai întîi, restricții de circulație în cîteva localități izolate, apoi o carantină generală aplicată unei regiuni, în fine, măsurile severe de izolare aplicate acum aproape peste tot în Europa. Cu mult înainte de globalizarea acestei crize și de adoptarea măsurilor de urgență în vigoare acum, cele trei mari Tîrguri de Carte de la Leipzig, Paris și Londra au fost anulate. Apoi, sute de evenimente culturale, peste tot în Europa, au fost suspendate pentru a reduce răspîndirea noului virus. Adesea, organizatorii au anunțat suspendarea activității din responsabilitate civică, fără să fie constrînși de autorități. Starea de urgență se constată și fără să fie decretată. Brusc, în cultură devin vizibile toate contradicțiile și vulnerabilitățile pînă acum necunoscute. Pe de o parte deplîngem absența publicului la spectacole și evenimente culturale, pe de altă parte acum ne temem că prezența publicului reprezintă un risc de propagare a virusului și adoptăm măsuri care restricționează accesul la teatru, cinema, muzee etc.
● Alt paradox: acum, în perspectiva interdicției totale de a participa la evenimente publice, realizăm importanța culturii pentru societate: cultura ca ritual, cultura ca factor de dezvoltare economică etc. Pe de altă parte, criza (economică) iminentă pe piața culturală ne amintește de precaritatea ei – factor de risc preexistent, din păcate insuficient tratat.
● Cultura altminteri invizibilă își recîștigă statutul de-abia acum, cînd accesul la evenimentele publice e limitat. „Cultura-Cenușăreasă“, „cultura-lux“: instituirea stării de urgență schimbă perspectiva. A publicului. A statului-finanțator.
Dacă statul se simte îndreptățit să subvenționeze sectoarele economice afectate de criză, dacă va interveni pentru a salva băncile, e legitim și necesar să salveze și sectorul cultural.
● Dacă instituțiile culturale ale statului traversează o criză, încă și mai vulnerabil e sectorul cultural independent. Situația e de-a dreptul dramatică. Fondurile disponibile erau oricum (prea) puține pentru a susține o comunitate artistică de-abia ajunsă la maturitate. Criza generată de virus se manifestă pe două niveluri: scădere semnificativă pînă la totală a consumului cultural public (constrînși de împrejurări, oamenii se reprofilează pe consum domestic), ceea ce înseamnă mai puține bilete vîndute; apoi, prin suspendarea/anularea evenimentelor co-finanțate din fonduri publice, organizațiile se află în imposibilitatea de a deconta cheltuieli deja realizate ori angajate pentru producțiile aflate în lucru. Asta înseamnă că, de pildă, artiști care deja au lucrat nu vor mai putea fi plătiți corespunzător. Mare parte a sistemului cultural independent funcționează în regim de ONG. Nu doar nonprofit, ci, adesea, la limita subzistenței.
● Deficitul bugetar se va accentua odată cu cheltuielile necesare pentru acoperirea crizei medicale și cu încercările statului de a redresa economia. Prioritățile se vor reașeza. Urgențele vor fi cu totul altele. Cultura n-a fost niciodată o prioritate, pentru nici un guvern. Unde mai poate coborî, în acest top al priorităților – dacă există așa ceva? Optimiștii vor spune că mai jos de-atît nu se poate, deci n-avem de ce să ne mai facem griji. Pesimiștii vor spune că mergem din rău în mai rău. Realiștii ar trebui să caute soluții pentru a rezista.
● Oamenii nu sînt imuni la noul COVID-19. Un virus nou, încă necunoscut, pentru care corpul nostru e nepregătit: nu are anticorpi. Mai ales cei vulnerabili sînt afectați de noul coronavirus: oamenii vîrstnici și cei care suferă deja de alte boli. Cele mai multe organizații care operează în domeniul culturii au dobîndit, în timp, un soi de imunitate la crize de tot felul. Pentru că au operat mereu în condiții de criză, au dezvoltat tehnici de supraviețuire și strategii de rezistență pe „piață“. Vulnerabile sînt aproape toate. Mai mult ca sigur, nici un manager nu a prevăzut o pandemie și nici nu a putut lua în calcul efectele unei asemenea crize asupra propriei organizații. Dar orice manager cultural e obișnuit să prevadă imprevizibilul: o reducere substanțială a fondurilor, anularea unor evenimente din rațiuni exterioare organizației sale, o complicație legală sau fiscală sau toate acestea la un loc.
