Cine apără Constituția?
De cîte ori se pronunță o decizie a Curții noastre Constituționale, reacțiile sînt previzibile: cei care au cîștigat se bucură, jubilează, dau adversarilor „cu sîc“, trec pe ecrane înfoiați ca păunii în călduri, „încă o dovadă că adversarii încalcă Constituția“; cei care pierd sînt stupefiați de atîta nedreptate, așteaptă motivarea deciziei și publicarea ei în Monitorul Oficial, atacă furibund judecătorii constituționali care sînt vînduți cîștigătorilor, cer desființarea Curții și schimbarea Constituției, „încă o dovadă a sistemului ticăloșit, corupt, murdar“. CCR, ca de altfel toate instanțele de judecată din România, e bună dacă ne dă dreptate nouă, alor noștri, dorințelor noastre și e rea dacă decide invers. Poate vă așteptați să mă arăt indignat de această situație, ori poate că dumneavoastră înșivă sînteți indignați – eu nu sînt deloc și vă îndemn și pe dumneavoastră să priviți mai degrabă spre consecințele pozitive ale acestei situațiuni. Întîi, că e comic și, prin asta, liniștitor. Atîta timp cît încleștările dramatice de pe scena publică românească nu își pierd trăsătura comică, totul este așa cum trebuie să fie. Ferească sfîntul de momentul în care ne vom înfrunta unii cu alții și nu va mai fi nimic de rîs în „război“! Apoi, filozoficește vorbind, e o confirmare a naturii instabile, vulnerabile la manipulări și la umori a omului. Vă așteptați la altceva? Îl confirmăm pe Hume. Pe de altă parte, tot forfotind febril prin deciziile CCR, oamenii află lucruri noi despre Constituție, se realizează o educație juridică de masă. Termeni precum „conflict între puterile statului“, „lege parțial neconstituțională“, „punerea în acord a legislației cu deciziile CCR“ sînt cunoscuți de toată lumea fără să fi urmat o oră de curs la Facultatea de Drept. La fel e și cu lupta anticorupție: toată lumea știe (și știe la modul savant!) diferența dintre reținere și arestare, ce-i suspectul și ce-i inculpatul, știe cum se execută pedepsele penale, cum se dispun probele în procesul penal fără să citească un rînd din manualele cu care se canonesc studenții la Drept prin anii II și III. Poporul e azi mai educat juridic decît a fost vreodată. Nu în ultimul rînd, e îmbucurător pentru România că înregistrează în viața-i de zi cu zi ceva previzibil, cu adevărat previzibil. Reacțiile la deciziile CCR sînt printre cele mai previzibile lucruri din lume, ceea ce într-o țară cam haotică și plină de surprize ca a noastră nu e puțin lucru.
Acum, nu mă pot feri să admit că rostul rîndurilor de mai sus este să alunge un pic încrîncenarea politică, să risipească ceața deasă și încăpățînată care se așază pe creiere, în consecință. Pregătesc astfel starea cititorului pentru ceea ce voi spune chiar acum. Vă amintiți recenta decizie a CCR care a stabilit că desemnarea dlui Ludovic Orban a stîrnit un conflict constituțional între președinte și Parlament și, în consecință, președintele trebuie să procedeze la o altă desemnare? Da, decizia aceea care i-a înfuriat pe împătimiții anticipatelor și a stîrnit urlete de fiară înjunghiată în partea cea mai antipesedistă a Facebook-ului. Ei bine, a fost o decizie corectă. În acest caz, CCR nu a fost deloc pesedistă. Curtea a fost pur și simplu, incredibil de simplu, doar constituțională și atît.
E foarte adevărat că, în trecutul recent, CCR a dat decizii cu vădită tentă anti-prezidențială, „chitite“, cum s‑ar spune, amputînd absurd prerogative constituționale și politice ale președintelui, făcînd ca republica noastră să devină și mai parlamentară decît o desenează, de fapt, Constituția. Și decît ar trebui să fie. Ne va lua mult timp să înțelegem că excesul de parlamentarism dăunează grav României, cel puțin la fel de grav pe cît dăunează excesul de prezidențialism. Nu discut acum dacă deciziile CCR erau politic dirijate, dar precizez că serveau de minune unor scopuri politice de moment ale PSD. Nu discut nici cum anume sînt distribuiți politic cei nouă judecători constituționali (care ai cui sînt, mai pe românește) – presa o face tot timpul. În fine, sînt absolut de acord că o reformă a CCR este absolut necesară, măcar în privința condițiilor profesionale pe care trebuie să le îndeplinească judecătorii. Dar, dincolo de toate aceste discuții, dincolo de părerile noastre despre fiecare judecător constituțional în parte, această decizie a fost corectă și, dacă e temeinic motivată, ar putea fi temeiul pentru multe alte decizii bune, sănătoase, în viitor. Repet, dacă e bine și temeinic motivată!
În ultimii ani, Constituția a fost folosită tot mai des ca bîtă politică. Partidele și-au dat la cap cu ea de cîte ori au putut, iar CCR nu de puține ori a intrat în acest joc. Această decizie pare că pune totul în altă perspectivă, indicînd un anume mod obligatoriu de a citi Constituția. Nu avocățește, nu cu interpretări forțate și nici cu contorsiuni pseudo-logice, ci un mod de a citi textul, avînd în vedere scopul său fundamental (juriștii îi spun interpretare teleologică).
Constituționalismul american are un principiu venit încă de la Lincoln: Constituția nu este un pact suicidar (Constitution is not a suicide pact). Asta vrea să spună că textele constituționale nu vor fi niciodată citite astfel încît rezultatul să fie un blocaj, o criză, un impediment pentru funcționarea normală a instituțiilor statului. Constituția nu împinge niciodată lucrurile în prăpastie. Dimpotrivă, Constituția este scrisă pentru a elimina blocajele, pentru a preveni sau a rezolva crizele, pentru a garanta cetățenilor de sub puterea ei că statul funcționează. La noi, de mai multă vreme, Constituția se citește pentru a bloca adversarul politic și nu pentru a face statul tot mai performant în serviciile pe care le are de livrat cetățenilor. Pe drumul maturizării democrației noastre constituționale era nevoie să ajungem și aici, anume la recunoașterea acestei probleme, numirea ei ca atare și soluționarea ei.
Sigur că PSD e detestabil. Sigur că anii de guvernare pesedistă lasă după ei, mereu, probleme uriașe. Sigur că țării îi e mai bine cu PSD în opoziție și în minoritate. Dar acestea sînt scopuri politice, nu constituționale. Scopul Constituției nu este ca PSD să piardă puterea și PNL să cîștige alegerile. După ce guvernul a picat prin moțiune de cenzură, președintele a citit Constituția împotriva spiritului și rostului ei cînd a desemnat un premier care a anunțat că va face tot posibilul să nu coaguleze o majoritate. Președintele însuși a procedat în afara spiritului Constituției cînd a susținut public că obiectivul său e dizolvarea Parlamentului. A fost la fel de abuziv ca Parlamentele care își propuneau, nu demult, demiterea președintelui. Constituția vrea guvern cu majoritate transparentă, rezultat în urma unui joc politic liber, firesc, și alegeri, deopotrivă parlamentare și prezidențiale, la termen – asta este normalitatea constituțională. Îmi veți spune că normalitatea țării e politică (și, în numele ei, PSD trebuie învins), nu constituțională. Dar vă voi contrazice. Constituția desenează exact profilul stării normale a țării, iar alegerile la termen sînt parte a acestei normalități. Alegerile anticipate nu sînt o opțiune și alegerile la termen o alta. Alegerile la termen sînt regula, iar anticipatele sînt doar soluția de urgență. Dacă împingi deliberat lucrurile spre starea de urgență, încalci Constituția care apără starea de normalitate. Iar urgența din punctul de vedere al Constituției nu este, repet, ca PNL să cîștige alegerile, nici ca PSD să le piardă. Aici avem o urgență politică: PNL vrea să fructifice electoral momentul de bună popularitate ce se poate pierde pînă la sorocul constituțional al alegerilor. E un scop politic pe care nu doar că îl înțeleg, dar îl și susțin. Însă nu acesta e scopul Constituției.
Iar dacă CCR va motiva această decizie citînd declarații politice, bine va face. Cînd dl Iohannis a spus că CCR nu poate motiva decizii după declarații a greșit. Să mai întrebe în dreapta și-n stînga, și nu printre angajații săi, inevitabil servili, ci printre juriștii cu bună pregătire care nu-i datorează nimic. Una dintre regulile fundamentale în drept este aceea că intenția determină natura juridică a actului. Dacă, de pildă, cineva face un contract de vînzare-cumpărare, dar intenția pe care o susține peste tot este că vrea să doneze, judecătorul va judeca actul după regulile donației, nu ale vînzării-cumpărării. Or, intenția se determină prin analiza comportamentului și a declarațiilor publice ori private ale autorului actului. Președintele Iohannis l‑a desemnat pe dl Orban în temeiul unei norme constituționale care se referă la constituirea unui guvern anume ca să nu constituie un guvern. Iar dl Orban, neinspirat, dar măcar sincer, s-a și fălit cu asta. Intenția desemnării dlui Orban a fost evidentă: aceea de a nu face majoritate, deși Constituția îi cere să facă tocmai asta. Una e să nu vrei să faci majoritate, alta e să nu poți să faci majoritate.
Știu, Constituția e uneori enervantă. Constituția noastră este și defectă în multe privințe. Dar, credeți-mă, dacă tot nu poți să o repari, merită să o aperi. Chiar și de ai tăi.
