Ce facem cu spectacolul sportiv la vreme de pandemie?

Ca în Soarele gol al lui Asimov. Vom sta fiecare la casa lui, ne vom iubi şi omorî unii pe alţii de la distanţă. În vremuri de-astea ne dăm seama ce capriciu e sportul, ce pene colorate pe care le uiţi într-un colţ de îndată ce eşti lovit în celula de bază, aia mică, invizibilă, fără de care nu sîntem, punct. Acum sportul arată ca plaja de vacanţă, cocktailurile la barul de paie, dragostea neîmpărtăşită cu blonda de pe şezlongul aşezat strategic, cartea care rima cu valurile. Un paradis nu durează, dar tocmai absenţa lui te face să îl apreciezi cu adevărat. Cînd ne vom întoarce la ale noastre poate ne vom gîndi, boscorodindu-i pe unii şi pe alţii care se ocupă cu astfel de copilării ale datului cu piciorul, cu mîna sau cu mintea într-o minge, că atît timp cît ei există înseamnă că nimic nu e grav.

Sportul e un produs de lux, un summum al civilizaţiei superficiale, evident o himeră, una hipnotizantă, dar în acelaşi timp marker-ul unei omeniri neameninţate în însăşi fiinţa ei colectivă. Pînă ne revenim, în tribunele stadioanelor vor lua loc pe scaune monitoare pe care vor apărea feţele celor rămaşi acasă de frica răspîndirii coronavirusului, incapabili să scape de virusul întrecerii în maieu, al dramei în chiloţi şi al geniilor tatuate. Pe teren, jucătorii vor trebui să respecte distanţa de siguranţă de un metru între ei, drept care la fotbal se vor înregistra scoruri de handbal, la handbal – scoruri de baschet, iar la baschet – scoruri de… fotbal, că ei oricum nu prea se atingeau, iar absenţa oricărei adversităţi îi va complexa definitiv. În rugbiul fără placaje vor executa toţi haka şi va cîştiga cel care va simula cel mai veridic momentul tăierii beregăţii.

Sport în vremea virusului e precum ping-pongul pe Lună, cu mingi pe post de fulgi ningînd în sus. Ceea ce era în plan oricum dacă micuţii chinezi…