Un demnitar german care afirmă că imigraţia înseamnă un risc pentru democraţia europeană, cetăţeni greci care se oferă să sprijine armata pentru a apăra frontiera cu Turcia, editorialişti care nu ezită să recurgă la termeni precum „invazie“ sau „agresiune“…

Noua criză migratorie din acest an 2020 nu mai seamănă deloc cu cea din 2015. Cancelara Angela Merkel nu mai pretinde că ţara ei poate primi şi integra un milion de refugiaţi. S-a terminat așadar cu formula magică „Wir schaffen das“ (Vom reuşi). Suedia, atît de lăudată în trecut pentru generozitatea sa faţă de migranţi, nu mai vrea să-şi deschidă porţile pentru străini şi anunţă că îşi va apăra şi ea, dacă va fi necesar, frontierele. Miniştrii de Interne ai Uniunii Europene dau asigurări Greciei că o vor ajuta să stăvilească miile de migranţi masaţi la graniţele sale terestre, în pofida imaginii dezastruoase pe care acest refuz de a primi noi refugiaţi o aruncă asupra Bruxelles-ului. Discursul politic la capitolul imigraţie s-a modificat total în ultimii cinci ani. Cei aflaţi în postura de a decide vorbesc acum mai degrabă despre „fermitate“ în faţa şantajului turc, decît despre „drepturile omului“ sau despre faptul că Uniunea Europeană s-ar „dezonora“ dacă nu îi mai primeşte pe „damnaţii pămîntului“. Chiar şi imaginile transmise de la frontiera greco-turcă nu mai sînt atît de favorabile acestor „damnaţi“. Sigur, multor europeni li se rupe inima cînd văd familii cu copii blocate în frig şi în ploaie în faţa unui gard de sîrmă ghimpată. Multor europeni li se face însă şi frică atunci cînd văd tineri migranţi cu cagule care aruncă cu pietre în grănicerii greci şi strigă „Allah akbar“. 

Acel an 2015, pentru Europa luminilor şi a drepturilor omului, începe să aibă profilul unei tragedii morale… Editorialistul francez Guillaume Perrault consideră chiar, într-un articol din Le Figaro, că Europa este în prezent „dezarmată moral“ faţă de Turcia. Recep Tayyip Erdogan îi insultă şi îi ameninţă pe cei 27 fără ca aceştia să riposteze diplomatic sau să decreteze sancţiuni împotriva Ankarei. Şi de ce nu o fac? Pentru că Europa se simte vinovată… Vinovată, întrucît şi-a pierdut influenţa internaţională şi nu a putut opri războiul din Siria. Vinovată din cauza ororilor comise în trecut pe toate continentele colonizate. Vinovată pentru suferinţele provocate întregii lumi, după ce din viscerele ei au izbucnit două războaie mondiale. Vinovată, întrucît a promovat un model economic care promitea progres şi prosperitate pentru toţi, dar a adus inegalitate şi enorme frustrări. Din punct de vedere moral, așadar, Europa nu s-ar mai afla în poziţie de superioritate, pentru a da lecţii, de exemplu, Turciei…  Sigur, lucrurile nu sînt chiar atît de simple, dar un sentiment de vinovăţie există în casa noastră europeană, mai ales în partea ei vestică. Or, atunci cînd te simţi vinovat, începi să fii ezitant, să nu mai reacţionezi cu promptitudine, să-ţi pierzi chiar instinctul de supravieţuire… Dar mai ales începi să nu mai judeci, începi să te temi pînă şi de cuvinte şi chiar să orbeşti treptat, să nu mai vezi ce se întîmplă cu adevărat în jurul tău.

Simptomatic mi se pare faptul că uneori, în presa franceză, editorialişti străini au curajul să spună ceea ce nu îndrăznesc europenii. Este cazul sociologului canadian Mathieu Bock-Côté. Pe data de 7 martie el scria următoarele în Le Figaro: „Turcia nu se mai ascunde. Multă vreme ea i‑a şantajat pe europeni. Acum ea vrea să-i lovească. (…) Ea îi transformă, fără voia lor, pe migranţi în trupă de şoc şi maschează în criză umanitară o veritabilă invazie. Erdogan joacă, astăzi, pe cartea prăbuşirii psihologice a europenilor. Criza umanitară – reală, fără îndoială – este instrumentalizată pentru a destabiliza o civilizaţie şi pentru a o supune“. Iată o analiză sau mai degrabă o concluzie formulată fără piruete verbale şi fără angoasa de a fi „politically correct“. Probabil că, în culise, şi diplomaţii europeni au aceeaşi percepţie. Numeroşi alţi lansatori de alertă, dintre care unii sînt intelectuali arabi, le spun de multă vreme europenilor: atenţie, ceea ce numiţi voi fenomen migratoriu este, de fapt, o tentativă de revanşă istorică şi de cucerire teritorială orchestrată de islamişti! Cu diferenţa că de data aceasta nu mai sînt lansate asupra Europei armate de spahii şi de ieniceri. Întîi vin aceşti oameni cu copii de care îţi este milă, familii care au pierdut tot, fiinţe umane lovite de tragedii insuportabile… Iar acestor „năpăstuiţi ai soartei“ nu ai cum să le refuzi azilul politic, ar fi cu totul şi cu totul inuman, barbar să nu-i primeşti, întrucît ei se încadrează perfect în statutul de refugiat creat, de altfel, de europeni, de civilizaţia drepturilor omului. Problema începe însă mai tîrziu, cînd după valul de refugiaţi încep să vină imamii radicali şi predicatorii iluminaţi cu un mesaj precis: nu uitaţi că sînteţi musulmani şi că prima voastră datorie este să ascultaţi de legile Coranului şi nu de legile europene. Iar în multe cazuri, „refugiaţii“ cad de‑a dreptul în mîna islamiştilor instalaţi deja de multă vreme în Europa, unde au creat enclave compacte, iar noii veniţi intră în ele ca într-un ghetou, aproape fără nici o şansă de a mai deveni „europeni“.

Marea, gigantica, impardonabila slăbiciune a Europei nu constă în faptul că nu se răsteşte şi la Turcia, că nu adoptă sancţiuni împotriva ei, că nu îndrăzneşte să-l admonesteze pe Erdogan şi chiar să-l declare persona non grata. Slăbiciunea sinucigaşă a Europei este că pe propriul ei teritoriu nu mai ştie să transforme imigranţii în fii ai civilizaţiei europene.   

Matei Vișniec este scriitor, dramaturg și jurnalist.