Democrație pe axa Wuhan-Milano
Știrea privind instituirea carantinei pe întreg teritoriul Italiei, deși cumva previzibilă, a părut, dintr‑un punct de vedere, desprinsă dintr-un roman post-apocaliptic.
E greu să te obișnuiești cu gândul că o țară cu 60 de milioane de oameni, membră a unui club între ale cărui principii sfinte se află libera circulație a cetățenilor statelor care îl compun, se izolează de bunăvoie. Ăsta este un scenariu pe care, probabil, fondatorii Uniunii Europene nu l-au luat în calcul. Măsura, spun specialiștii în sănătate publică, e necesară. Ei sînt, pînă la urmă, singurii care au capacitatea de a evalua așa ceva.
Însă anunțul rămîne șocant, iar criza provocată de răspîndirea noului coronavirus începe să semene tot mai mult cu unul dintre acele evenimente majore care ne fac să ne amintim întotdeauna contextul personal. „Ce făceai de 9/11?“ „Unde te-a prins revoluția din 1989?“ „Unde erai când Italia s-a izolat?“
Nu sînt mulți cei care ar fi ghicit că, după China, tocmai Italia va fi țara cel mai grav lovită de răspîndirea virusului. De ce tocmai Italia e încă neclar, răspunsurile vor veni probabil mai tîrziu, cert e însă că, plecînd de la o criză de sănătate publică, dezbaterea capătă, marginal deocamdată, și alte culori.
Incidente rasiste, îndreptate împotriva asiaticilor mai ales, au apărut în mai toate țările afectate. Inclusiv presa românească a relatat astfel de cazuri și aș menționa aici un articol din Libertatea care începe așa: „Sute de asiatici nu mai ies din case, de la declanșarea epidemei de coronavirus, de frica discriminării. Sînt alergați pe stradă și agresați verbal“. 30 de ani de educație democratică și o lună de știri despre un virus au avut efectul ăsta. Concluziile se trag singure.
România nu e specială. Cel puțin nu din punctul ăsta de vedere.
Răspîndirea coronavirusului e o mină de aur pentru toate platformele politice sau culturale care practică o retorică xenofobă camuflată neglijent în îngrijorări conexe și false preocupări pentru bunăstarea nativilor. De ani întregi, curentele izolaționiste din Europa capătă putere cerînd granițe închise și limitarea numărului de străini. Emma Sottilotta, profesoară de științe politice la Universitatea Americană din Roma, remarcă, în Christian Science Monitor, faptul că extrema dreaptă italiană tratează criza ca pe un dar de la Dumnezeu: „Marine Le Pen (Franța), Matteo Salvini (Italia), Alternativa pentru Germania, au sărit pe subiect, la propriu“.
Sigur lui Salvini, preocupat să explice cum pericolul despre care a tot avertizat se întîmplă sub ochii noștri, îi scapă ironia situației. Granițele sînt închise, italienii nu-s fericiți. Iar costurile economice nu le-a calculat nimeni încă.
În dezbaterea publică legată de gestionarea crizei se insinuează tot mai insistent și comparația între felul în care China și Occidentul tratează evenimentele în curs. China pare să fi reușit să limiteze răspîndirea virusului la o singură regiune și dă semne că are situația sub control. Pe ici, pe colo apar exclamații admirative față de „modelul chinezesc“. Ceea ce se spune mai puțin este că modelul chinezesc a debutat cu o tentativă de aruncare a gunoiului sub preș. Medici care au avertizat că se întîmplă ceva au fost obligați să retracteze, rețelele sociale locale au fost zelos cenzurate, iar presa nu a suflat o vorbă. Doar amploarea reacțiilor populației a făcut guvernul de la Beijing să admită că are o problemă. Și atunci cînd a făcut-o, a trecut dintr-o extremă în alta. A fost obligat să ia măsuri în felul acela lipsit de empatie sau considerație în care iau măsuri toate regimurile care au de-a face cu o criză majoră pentru care nu s-au pregătit suficient. Pentru inabilitatea autorităților în a evalua corect o situație, pentru cinismul lor, au plătit oamenii de rînd.
Pe scurt: refuzul de a admite o problemă a creat o problemă mult mai mare.
Diferența dintre lăudatul model chinezesc și cel occidental stă în încrederea reciprocă dintre guvernanți și guvernați. Și încrederea se creează cu transparență nenegociată și comunicare permanentă. Da, democrațiile occidentale răspund mai greu, mecanismul se pune în mișcare cu o oarecare întîrziere, însă nici un guvern democratic nu a încercat să pretindă că virusul nu există sau că nu îi poate afecta cetățenii. Asta face ca majoritatea măsurilor de combatere a epidemiei să fie acceptate de populație, ceea ce le crește semnificativ rata de succes.
Așa că, ori de cîte ori vedeți omagii aduse regimurilor autoritare, și mai ales metodelor lor, amintiți-vă că guvernul chinez a întîrziat luarea unor măsuri în întreaga lume pentru că nu a vrut să recunoască că are o problemă care, la data respectivă, era încă mică.
Salvini, Le Pen sau Viktor Orbán sînt admiratori ai acestor regimuri. Încearcă să le imite hrănindu-se, paradoxal, din eșecurile lor și din frica europenilor.
Pe axa Wuhan-Milano circulă mai mulți viruși. Unii afectează indivizii, alții societățile. În ambele cazuri, sănătatea publică este afectată.
Teodor Tiţă este jurnalist. Îl puteţi găsi la twitter.com/jaunetom.
