Martha Bibescu și fascinația
Eu, una, cînd zic „Martha Bibescu“ – iar acum, în luna martie, care evidențiază cumva ideea de feminitate, merită să zici „Martha Bibescu“ –, o asociez aproape involuntar cu istoricul, arhivistul și autorul Alina Pavelescu (vezi Martha Bibescu și vocile Europei, Corint, 2017).
Dacă tot ne-am apucat să rostim „Martha Bibescu“, găsesc oportun să amintim și de ce este un personaj remarcabil, unic poate, în istoria românilor. Cel mai nimerit este să ne spună chiar Alina Pavelescu:
„Totuși de ce ne mai fascinează Martha Bibescu azi, la aproape 60 de ani de la moartea ei? Pentru că era frumoasă? Poate. Frumusețea vinde ca orice mit, dar, luată ca atare, e o calitate destul de seacă. Pentru că era inteligentă? Mi-e greu să cred, dată fiind cota atît de joasă a inteligenței pe piața calităților recunoscute în zilele noastre. În plus, inteligența e întotdeauna o calitate discutabilă. Pentru că era frumoasă și inteligentă? Într-adevăr, acesta e un cocktail exploziv, însă cu mult mai greu de recunoscut decît de detectat. De fapt, cred că ceea ce fascinează la personajul Marthei Bibescu e felul unic în care a reușit să fie ea însăși, amprenta personală pe care a izbutit să o lase în istorie. Probabil că «izbutit» nu e cuvîntul cel mai potrivit aici, fiindcă felul său de a fi – permanenta și uneori anxioasa pendulare între originalitatea minții superioare și «comme il faut-ul» vieții de aristocrată mondenă, între rădăcinile românești și educația europeană, între nevoia de a fi veșnic în centrul atenției și planurile de solitudine la masa de scris – e unul dintre puținele lucruri din viața Marthei pe care, chiar dacă le-ar fi vrut altfel, n-a reușit niciodată să le schimbe. Dar Martha s-a priceput de minune să facă slalom printre propriile paradoxuri, așa cum a știut să jongleze cu eleganță printre paradoxurile lumii în care a trăit. Și-a folosit pragmatic feminitatea fără a fi simțit vreodată nevoia – sau poate fără a fi avut vreodată curajul – de a deveni feministă. Și-a sublimat eșecurile personale într-un discurs al înțelepciunii mature pe care n-a posedat-o de fapt niciodată. Și-a tratat succesul cu suficient de mult scepticism încît să nu rămînă în posteritate drept o figură antipatică. Și-a portretizat inamicii cu suficient de mult simț al umorului încît să nu pară că îi ia excesiv în serios (deși îi lua!). Și-a expiat trauma unei copilării neiubite, iar mai apoi pe aceea a unei căsnicii nefericite într-o viziune grandioasă a rădăcinilor nobile ca singura adevărată legătură cu propria-i istorie de viață. Și, poate cel mai important dintre toate, n-a suferit niciodată de complexul intelectualului venit din ceea ce Cioran numea o «cultură mică»: inserată autentic în cultura franceză a epocii sale, respira aerul Europei cu o naturalețe ce le-a fost dată doar cîtorva «mari români». Cred că de aceea ne fascinează azi Martha Bibescu.
De altfel, ideea de a-i celebra personalitatea în «luna femeii» ar fi amuzat-o copios.“
Foto: wikimedia commons
