Tema săptămînii

Sînt un cititor norocos. Locuiesc în Bucureşti, la doi paşi de cea mai cochetă librărie independentă de pe la noi, plină ochi de carte engleză – de la romane, colecţii de povestiri, comic books, cărţi pentru copii, albume de artă, memorii; de fapt, cam tot ce vă puteţi imagina.

Alina Azario a ales un repertoriu cel puţin neobişnuit pentru primul ei disc, pentru că – să recunoaştem – Rameau şi Debussy nu sînt cei mai vandabili compozitori de muzică clasică. Însă ea este o persoană foarte curajoasă.

Dacă la început era cuvîntul, înjurătura trebuie să fi fost şi ea pe aproape. Putem presupune că înjurătura e la fel de veche ca lumea, ca verbul, ca poruncile. Nu amintesc oare cele mai multe insulte, prin verb şi imperativ, de fiat? Nu e „Fir-ai tu să fii!“ „Să fie lumină!“, chiar dacă răstălmăcit?

Nu-i frumos să vorbeşti urît. Aşa ştiam fiindcă aşa ni se spusese – acasă, la şcoală, pe scară sau în spatele blocului, oriunde aveam parte de-un pedagog cumsecade. Mai tîrziu am aflat că e firesc şi chiar practic să bobinăm sudălmi şi vorbe grele.

O distinsă profesoară din liceu ne spunea adesea cît şi-ar fi dorit să-l cunoască pe primul om care a spus „Bună ziua“. Inspirat de patosul profesoarei noastre, un coleg mi-a mărturisit că, din aceleaşi motive, el şi-ar fi dorit să-l cunoască pe primul om care a rostit „Du-te-n pizda mă-tii“.

În culturile orale, arhaice, exista credinţa în puterea cuvîntului, se credea că rostirea are forţa de a acţiona asupra lumii reale. Cine deţine formulele controlează realitatea. În consecinţă, ar fi fost instituite o serie de cuvinte-tabu, a căror rostire era interzisă.

Să scrii un articol despre limbajul injurios din mass-media românească este o provocare. În primul rînd, pentru că subiectul este unul mult prea generos pentru a putea fi cuprins într-o singură pagină. În al doilea rînd, implică şi un risc personal: încercînd să te documentezi este foarte uşor să te pierzi într-o spirală a abjecţiilor.

Mi-e cît se poate de clar, oamenii care n-au ajuns niciodată la Sulina, pot trăi liniştiţi o viaţă întreagă fără să-şi dorească s-o vadă. Cei care au fost o dată aici vor reveni. Sînt nişte plase invizibile care te prind şi nu-ţi mai dau drumul. Tînjeşti după mirosul de apă dulce, după marea botezată, după peisajul ăla neverosimil de plat.

Acum cîţiva ani, cînd am ajuns prima oară la Sulina, puteai să storci apă din noi. Stăteam la nişte oameni în Periprava şi ne plimbaserăm toată ziua cu barca prin ploaie. Era o ploaie constantă, nu foarte rece şi nici foarte puternică, dar care, după cîteva ore, îţi intră-n oase, în ciuda tentativelor de pelerine găsite la chioşc.

Dacă însă, pe filonul principal, Europolis e amendabil, destule secvenţe subsidiare se dovedesc excelente. Fără a poetiza, prozatorul reuşeşte totuşi să dea un mare poem al Sulinei. E de-ajuns să punem în balanţă secvenţele care se petrec altundeva, ca să sesizăm diferenţele de ton.

"Aşa am copilărit şi eu pe şlepuri, pînă pe la 4-5 ani. Mă legau de brîu vara, să nu cad în apă. Cînd se încingea puntea, mai venea tata şi mai arunca cu găleţile cu apă că se încălzea tare de tot, de ziceai că o să luăm foc."

Sulina e, în primul rînd, o stare, pe care o descoperi doar treptat, intrînd în ritmul locului, petrecînd acolo mai multe zile. Ăsta e singurul incovenient, nu poţi „să dai o fugă“ pînă la Sulina, aşa cum procedezi cu 2 Mai sau cu Vama Veche.

Doi dintre cei mai apropiaţi oameni din viaţa mea au avut episoade depresive grave. Amîndoi le-au depăşit cu medicaţia potrivită şi vizite la psihiatru şi/sau psihoterapeut. Amîndoi preferă să nu se ştie prin ce-au trecut, în afara unui cerc restrîns de prieteni şi membri ai familiei, să nu afle colegii de la serviciu, să nu fie priviţi altfel.

Depresivii sînt invizibili – suferă în tăcere şi rareori vorbesc despre suferinţa lor. De regulă, nu ne sfiim să vorbim despre bolile noastre. Există chiar o voluptate în a ne văita celorlalţi, cerşind, inconştient, îngăduinţa sau afecţiunea. Două tipuri de boli sînt, însă, învăluite în tăcere: bolile venerice şi cele psihice.

Mă simt rău. M-am simţit rău şi ieri, şi săptămîna trecută, mă voi simţi rău şi mîine. Stelian termină ţigara, o stinse de pervaz şi zvîrli chiştocul de la etajul şapte. O să-mi mai aprind una. Ultima pe seara asta, apoi închidem şi geamurile. Uite, o să vină ploaia.

Ne întîlnim des cu oameni care din două-trei replici îţi spun că sînt „deprimaţi“, e atît de comun să auzi ceva de genul „n-am mai făcut nimic în ultima vreme, am fost cam deprimat“ şi mai ales oameni care în cafenele se declară deprimaţi şi rămîn cu privirea în gol, în timp ce îşi sorb cafeaua.

Pînă pe la 13 ani mi-am petrecut bună parte din vacanţele de vară în Brăila, la bunicii din partea mamei. Pentru mine, mersul la bunici nu însemna „la ţară", cum era pentru mulţi dintre cunoscuţi. Bunica şi bunicul locuiau într-un apartament cu două camere, într-un bloc din Vizirul III, din Brăila.

În anul de graţie 1989, eram, aş putea spune, o studentă aproape tipică: mergeam la facultate şi mă îndrăgostisem. Pe scurt, aveam un proaspăt partener cu care puteam pleca în vacanţe. Şi pentru că tot mă aflam în această postură privilegiată, m-am decis să încerc, pentru prima dată în viaţă, oferta... sistemului.

O fi fost egalitarismul unul din principiile comunismului, dar el nu se aplica vacanţelor oamenilor muncii. Fiecare categorie avea propriile vacanţe – evident, după cantitatea, calitatea şi importanţa socială a muncii depuse întru edificarea societăţii socialiste multilateral dezvoltate.

Într-o tabără adevărată aveam să merg în ’81, după clasa a II-a, la Cheia. Era o tabără de pionieri, unde ne însoţea domnul Oancea, un învăţător pitic purtător de cocoaşă, căruia de fiecare dată cînd voiam să cumpăr ceva trebuia să-i cer cîte 5 lei din banii de cheltuială pe care taică-miu mi-i lăsase la el ca la o bancă.

Călătoriile din vara anului 1989 au început cu o lună înaintea vacanţei de vară. Student la geologie fiind, am plecat, după sesiunea de vară, la jumătatea lunii iunie, în practică. Împreună cu colegii de an am avut baza la Petroşani, dar fiecare zi a însemnat cîte un drum.

N-am mai fost la ţară, la munte, pentru atîta timp, din 1980. Cînd părinţii se mută dintr-o casă în alta, copiii sînt trimişi undeva departe, ca totul să fie gata la întoarcerea lor. În acea vară pe mine m-au trimis în Obcinele Bucovinei, la un unchi pădurar, care locuia chiar în coasta pădurii.

Dacia 1300, canistre de benzină, cozi la recepţie, cozi la pîine, cozi la cozi, măsuţa pliabilă de camping, scaune şi scăunele, căni de plastic Made in RDG, aragaz de voiaj polonez, cort verde brotăcel de la Urziceni, conserve de carne, conserve de peşte Deltar, conserve cubaneze de ananas cu gust de castravete murat.

Era o vară ca oricare alta. Sau poate că nu. Era ultima vacanţă de student. Urma necunoscutul. Deşi mă pregăteam să fiu ceea ce pe atunci se chema şef de promoţie, repartiţia în vreun colţ de ţară, în învăţămînt, era un coşmar anunţat. Încercam, aşadar, să mă bucur de ultima vară în Bucureşti.

Mai întîi un exemplu din Roma antică:  Cicero  obişnuia  să  citească  în mijlocul  naturii.  El  mărturiseşte că, atunci cînd voia să citească în linişte, se retrăgea pînă la căderea serii în „pădurea deasă“: „În această singurătate se desfăşoară întregul meu dialog cu cărţile.“

Iată ce repede am ajuns la literatură. Şi ca să fim în ton cu sezonul, ne punem întrebarea care e „şmecheria“ în vacanţă, ce cărţi pot fi citite în această perioadă? Din Dosarul ce urmează veţi afla şi cum citeau romanii sau ce se întîmplă astăzi cu literatura pentru copii.