1980/2014 - sau cum am văzut Obcinele Bucovinei de pe vîrful Bachtel

Dacă vacanţa e o întrerupere totală a activităţilor tale din restul anului, un armistiţiu cu muncitorul îngrijorat din tine, atunci eu n-am avut vacanţă de ani de zile. Cred că nici nu (mai) sînt făcută pentru asta. Vacanţele mele sînt bîntuite de fantoma scrisului şi de cele ale traducerilor, timpul liber e, de ceva vreme, ireversibil împletit cu nevoia şi datoria de a scrie, ţesătură pe care nu-mi mai imaginez s-o pot deşira prea curînd, nici prea uşor.

Scriu aceste rînduri la Looren, în cantonul Zürich, la ţară, printre coline, munţi blînzi, ferme ecologice, vaci şi muşte veritabile, îmbătate de mirosul bălegarului cu care se îngraşă aici pămîntul. Elveţienii au descoperit că traducătorii, la fel ca şi orlogerii, au nevoie de locuri retrase, ascunse în pădurile patriei lor, departe de luminile orbitoare ale oraşelor, ca să poată migăli în tihnă mecanismele aproape invizibile pe care le pun în mişcare în interiorul textelor sau al ceasurilor. Există aici şi riscuri inevitabile, te scoală cocoşii în fiecare dimineaţă, muştele te confundă adesea cu vacile, mugetul celor din urmă îţi tulbură contemplaţia, oile se uită la tine pe geam în timp ce lucrezi, primul magazin e la un sfert de oră distanţă, autobuzul spre oraş trece o dată pe oră şi oricum e prea frumos ce vezi pe fereastră zi de zi, va fi greu la plecare, mai bine nici nu veneai.

N-am mai fost la ţară, la munte, pentru atîta timp, din 1980. Cînd părinţii se mută dintr-o casă în alta, copiii sînt trimişi undeva departe, ca totul să fie gata la întoarcerea lor. În acea vară pe mine m-au trimis în Obcinele Bucovinei, la un unchi pădurar, care locuia chiar în coasta pădurii. Case risipite, ca aici, la Looren, magazinul de pîine foarte departe, la jumătate de oră de mers pe jos. Casa unchiului era mare, cu multe camere, cu o verandă lungă la intrare, urmată de bucătărie, unde se făceau adesea clătite cu dulceaţă prospătă de afine, se prăjea ceapă pentru omleta matinală şi se pregăteau tocineii pentru seară. Dormitoarele, apoi camerele reci, pentru păstrat tot felul de alimente. Pereţii îmbibaţi de mirosul de brînză pusă-n saramură şi de piele de oaie. Oameni gospodari, nu duceau lipsă de nimic. Lui îi plăceau în mod special trofeele de vînătoare, coarnele de cerbi pe pereţi, fazanii împăiaţi, cu privire fixă. Ea avea o slăbiciune pentru carpetele la modă. Cînd deschideam dimineaţa ochii în camera mea, vedeam inevitabil cerbul adăpîndu-se într-un izvor de munte. Pe peretele din faţă. În dreapta, îmi ţinea de cald, şi în timpul nopţii, „Răpirea din serai“. Eram convinsă că cerbul le va ieşi în cale, la un moment dat, fugarilor, care erau fără îndoială personaje pozitive. Urma apoi blana pe care coboram din pat – în dreptul fiecărui pat din casă se afla o blană-trofeu. Nu aveam nici conştiinţa morţii, nici pe cea ecologică, dar nu-mi era uşor să privesc în ochi fazanii împăiaţi, nici blănurile care împodobeau podelele şi care stăteau întinse pe jos ca nişte animale vii, cu tot cu cap, cu labe, cumva nervoase şi docile, în acelaşi timp. Aşa cum nu-mi era uşor nici cînd unchiul pădurar lua puşca şi ieşea pe pajiştea mare din faţa casei să tragă-n vulturul care zbura-n cercuri concentrice, din ce în ce mai strînse, deasupra curţii prin care se plimbau găinile. Cînd ştiam c-o să tragă, mă ascundeam în cea mai îndepărtată cameră a casei, cu degetele în urechi, riscînd chiar ca, în timpul ăsta, să dau nas în nas cu un fazan plin de el, cu pieptul ţanţoş, dar mort. Asta nu era însă ceva nou pentru mine, făceam la fel şi la bunicii mei, cînd în curte se tăia porcul de Crăciun, focul era gata pregătit pentru pîrlire, gerul crăpa pietrele, rufele îngheţau pe sîrmă şi eu stăteam ascunsă tot în cea mai îndepărtată cameră, cu degetele în urechi, ca să nu aud geamătul inconfundabil al porcului înjunghiat.

Cînd nu pierdeam vremea toată ziua prin pădure după ciuperci, după zmeură sau după alune pe care le spărgeam cu o piatră la rădăcina stîlpilor de electricitate, mergeam cu fetele de vîrsta mea la păscut vacile. Nu departe, ci în lunca din apropiere. Ca să ajung acolo, era de-ajuns să sar pîrleazul. Pentru ele era o datorie, pentru mine un divertisment. Pentru că stăteam multe ceasuri plecată, mătuşa îmi pregătea nişte pacheţele cu pîine, slănină şi muştar. Slănina de atunci se combină în mintea mea cu prima bere pe care-am băut-o tot în vara lui ’80. Într-o zi, am plecat la oraş, la Rădăuţi, mi-a cumpărat de-acolo unchiul un cuier de lemn, frumos colorat, cu cap de pitic. Apoi, cu fiica lui şi soţul ei am intrat într-una din cîrciumile oraşului. Atunci am văzut prima halbă şi tot atunci am simţit cum merg, aşa un pic deasupra pămîntului, la întoarcere. Şi am rîs, şi am vorbit mult pînă ce-a venit noaptea.

Seara se mulgeau vacile şi primeam şi eu lapte muls direct în cană, aburii parfumaţi îmi umezeau faţa, în timp ce beam, apoi mîncam iar ceva cu dulceaţă de afine şi urma somnul în camera rece. Uneori, dimineaţa, unchiul mă chema să-mi arate lîngă scările casei un şarpe încolăcit sau o familie de arici adăpostită pe timpul nopţii. Nu-mi aduc aminte ploaia acolo, cred că a plouat foarte puţin în vara acelui an. Singurul lucru care a întunecat acele zile senine şi călduroase a fost povestea cu cîinele. Cîinele familiei. O căţeluşă devotată şi jucăuşă, care a sfîrşit într-una din prăpăstiile din împrejurimi. Ştiu că mătuşa a plecat în căutarea ei, îmbrăcată în negru, cu broboada pe cap, jelind ca după un mort. Şi ea singură a găsit-o şi a plîns mult timp după aceea. Cînd am citit la şcoală mai tîrziu Baltagul, mereu o aveam în minte pe ea, aşa încrîncenată şi plînsă cum era. Pe căţeluşă o chema Molda, era alintată Moldiţa şi nu era deloc o întîmplare că avea exact numele cîinelui lui Dragoş-vodă.

Nu ştiu alţii cum sînt, dar vacanţă ca aia din 1980 eu n-am mai avut. Pînă acum. Mi-am dat seama de asta în urmă cu cîteva zile, cînd urcam muntele Bachtel spre vîrf, culegeam zmeură şi-am auzit o răsuflare ciudată în apropiere. Am crezut că-i ursul pe urmele mele, dar era doar una din vacile care păşteau pe pajiştea alăturată. Am continuat să urc mai departe cu un fel de plăcere şi teamă amestecate, aşa e muntele pentru mine. Singura diferenţă între 1980 şi 2014 e că atunci nu scriam şi nu traduceam. Doar bîntuiam.

Svetlana Cârstean este scriitoare.

Foto: wikimedia commons