O boală revelatoare - dialog cu Andrew SOLOMON

Publicat în Dilema Veche nr. 546 din 31 iulie - 6 august 2014
O boală revelatoare   dialog cu Andrew SOLOMON jpeg

La mijlocul lunii iunie, scriitorul Andrew Solomon a fost prezent în România pentru o serie de întîlniri prilejuite de lansarea în limba română a cărţii sale Demonul amiezii. O anatomie a depresiei (Humanitas, 2014). Ultima întîlnire a avut loc marţi, 17 iunie, la Colegiul „Noua Europă“, sub forma unui dialog între Andrew Solomon şi Mircea Cărtărescu, moderat de Luiza Vasiliu. Transcriem mai jos cîteva fragmente.

Andrew Solomon: Scrierea oricărei cărţi bune implică o anume doză de durere. Cred că tot timpul există durere în scris. Au fost cîteva provocări primare în scrierea acestei cărţi. Prima, aş spune, e că am vrut să mă folosesc de propria experienţă, fără să fiu subiectiv sau să mă pun pe mine în evidenţă sau să devin obositor cu detaliile precise ale vieţii mele de zi cu zi. Trebuia, aşadar, să găsesc un anume echilibru. A doua provocare a fost aceea că am vrut să iau interviuri oamenilor şi să-i întreb despre experienţa lor cu depresia, în aşa fel încît experienţa lor să depăşească simpla descriere a simptomelor. Nu am vrut să clasific depresia şi să spun că există depresie suicidală, depresie alcoolică, depresie la tineri, depresie la bătrîni, dar, în acelaşi timp, am vrut să descriu toate aceste experienţe. Procesul alegerii oamenilor care ar fi putut da interviuri a fost unul complicat. Unii au fost prietenoşi încă dinainte de a începe, alţii mi-au devenit prieteni în timp ce m-am apucat de scris, iar alţii dimpotrivă. Apoi am început să acumulez informaţie şi au fost zile în care mă întorceam acasă şi îmi dădeam seama că depresia poate fi extrem de contagioasă. Mai ales pentru cineva care a fost depresiv. Uneori, după ce făceam o serie lungă de interviuri cu cineva, mă tîram pînă în patul din camera de hotel şi stăteam aşa de la ora 4 după-amiaza pînă a doua zi dimineaţa, pentru că mă simţeam epuizat de suferinţa grea a acelor oameni. Îmi amintesc în special cum îl intervievam pe bărbatul care în carte se numeşte Rusakoff, un tip extraordinar, am devenit prieteni foarte buni pe parcursul anilor în care am scris cartea. Avea una dintre cele mai dificile şi mai destabilizante forme de depresie, i se administrau constant electroşocuri, era palid şi abia putea să vorbească. Am simţit, prin dificultatea situaţiei în care se afla, că era hotărît să-mi spună povestea lui. Cînd a terminat, m-a întrebat ce părere am şi i-am spus că povestea lui conţine nişte elemente puternice pentru cartea mea, că i-a trebuit un curaj foarte mare ca să-şi spună povestea. M-am simţit dator să fiu la înălţimea lui şi să-i spun şi eu povestea mea. Procesul scrierii acestei cărţi a fost dureros şi, din pricina asta, simţeam că am o responsabilitate enormă faţă de suferinţa acestor oameni. Dacă el făcuse un asemenea efort pentru a-şi spune povestea, atunci şi eu trebuia să găsesc o cale de a o transmite mai departe. Trebuia să fim chit. În plus, a fost o carte foarte greu de organizat, deoarece conţinea atît de multe tipuri de investigaţii, atît de multe tipuri de poveşti şi a fost o perioadă în care mi se părea că e ca un puzzle cu jumătate dintre piese lipsă şi cealaltă jumătate adăugate din alt puzzle. Nu reuşeam să-mi dau seama cum să le fac pe toate să se potrivească, şi au fost momente cînd eram teribil de frustrat, mi-aş fi dorit să le pot ţine pe toate la un loc, au fost momente şi mai dificile, poate chiar melodramatice, în care mă gîndeam că am lucrat la această carte ani de zile şi ani de zile m-am dedicat ei şi nu voi reuşi să o termin. Aşadar, au fost multe zone pline de griji şi de anxietăţi, dar cred că ar fi incorect şi inadecvat să nu iau în considerare că au existat şi momente de revelaţie şi bucurie, pe parcursul scrierii acestei cărţi. Bucuria de a-mi da seama dintr-odată ce lucruri se potrivesc împreună. Bucuria de a asculta poveştile unor oameni care au luptat admirabil împotriva depresiei, a unor oameni care au reuşit să scape de ea sau a unor oameni care au reuşit să găsească o modalitate prin care-şi pot trăi viaţa cu un scop, deşi suferă în continuare din cauza unei depresii severe. Bucuria de a fi ajutat, la rîndul meu, de poveştile acelor oameni, pentru că depresia e o boală a singurătăţii, şi poveştile respective m-au făcut să mă simt mai puţin singur. M-am gîndit că, dacă le exprim cum trebuie, îi vor face şi pe alţi oameni să se simtă mai puţin singuri în această experienţă.

Mircea Cărtărescu: E într-adevăr minunat ceea ce spuneţi, fiecare frază ne dă de gîndit. După experienţa teribilă a atacurilor de depresie pe care le-aţi avut, v-aţi simţit purificat? Aţi simţit că deveniţi un om mai bun, că puteţi avea ceea ce se vede în tot ce scrieţi, şi anume această compasiune pentru umanitate şi pentru fiecare om în parte? Compasiune pentru cei răniţi, cei căzuţi, cei marginali, pentru această parte a umanităţii care, după părerea mea, este partea cea mai bună şi mai valoroasă a umanităţii? Să ne amintim că marea majoritate a eroilor din romanele şi povestirile americane sînt loseri.

Andrew Solomon: În ceea ce mă priveşte, sînt extraordinar de ataşat de suferinţa mea din trecut şi mă tem de suferinţa din viitor. Cred că nu e nici o îndoială că angoasa are şi o parte nobilă, aşa cum are şi o parte angoasantă. Abia după ce am terminat Far From the Tree, am înţeles tema unificatoare a operei mele de-o viaţă. Prima mea carte este despre un grup de artişti sovietici din timpul Glasnost-ului, despre oameni care au luat nişte circumstanţe foarte nefavorabile şi le-au transformat în prilej de uriaşă demnitate. A doua mea carte e un roman care vorbeşte despre boala şi moartea mamei mele – a murit de cancer la 58 de ani. A folosit apropierea morţii ei ca un pretext pentru a crea o intimitate foarte puternică între membrii familiei. Apoi am scris cartea despre depresie, care a adus împreună oamenii ce au găsit o semnificaţie pentru experienţele prin care au trecut, şi apoi Far From the Tree, care prezintă greutăţile prin care trec familiile copiilor cu dizabilităţi. Pînă la urmă, este vorba despre cum putem să devenim mai puternici confruntîndu-ne cu experienţele adverse, şi probabil că asta este tema generală a cărţilor mele. Tind să cred că avem, din punct de vedere organic, un spectru al dispoziţiilor care e foarte util. Şi ar fi teribil să reducem acest spectru, este important să fim capabili să ne simţim fericiţi şi trişti, furioşi şi frustraţi, invidioşi, să simţim toate stările umane posibile. Dacă ai renunţa la unele dintre ele, ai diminua dimensiunea umană. Depresia clinică e o dereglare a acelui crucial spectru al dispoziţiilor. Se manifestă, într-adevăr, ca o boală, şi dacă s-ar putea s-o vindeci şi să scapi de ea, aş vindeca-o şi-aş scăpa de ea, fiind în acelaşi timp conştient că aş renunţa pentru totdeauna la ceva ce a dat un sens formator suferinţei mele. Am învăţat foarte multe din experienţa depresivă pe care am avut-o, dar cred că s-ar fi întîmplat la fel şi dacă aveam un copil cu dizabilităţi severe ori dacă aveam cancer sau dacă ar fi fost o altă experienţă de acest gen. Cînd am scris Demonul amiezii, nu m-am gîndit prea mult la această perspectivă şi nu eram sigur că există şi o altă faţă a depresiei, revelaţia, jumătatea lipsă. Acestea fiind spuse, pot să afirm acum că depresia este revelatoare. Vorbeaţi despre compasiunea pe care o am pentru persoanele din carte. Voltaire spunea că putem empatiza numai cu problemele pe care noi înşine le-am avut, şi cred că e adevărat. Am o enormă compasiune pentru persoanele care suferă de depresie sau de alte boli mintale, dar, din interior, depresia m-a făcut să înţeleg ceea ce nu înţelegeam înainte, cît de particulare, de unice pot fi experienţele suferinţei. Şi chiar dacă cineva are o angoasă pe care nu o pot pricepe, sînt în stare să înţeleg urgenţa suferinţei lor în condiţiile în care şi eu am fost în situaţia lor. Depresia e cea care mi-a arătat cît de profundă şi, în acelaşi timp, îngrozitoare poate fi durerea. Asta m-a făcut conştient de faptul că alţi oameni trec probabil prin ce-am trecut şi eu. Depresia m-a făcut să fiu mult mai înţelegător şi mai empatic.

Luiza Vasiliu: Unul dintre lucrurile pe care cartea dumneavoastră şi, în general, cărţile dvs. reuşesc să le facă foarte bine e că distrug locurile comune şi clişeele, unul cîte unul. În Demonul amiezii – mă refer, mai ales, la clişeul legat de depresie ca boală a middle class-ului privilegiat, depresia ca moft, depresia ca lux –, aveţi un capitol absolut zguduitor, din care am aflat şi eu că depresia loveşte mult mai crunt în persoanele afectate de sărăcie. Aveţi acolo cîteva mărturii care m-au impresionat. Tocmai despre mărturiile astea, un jurnalist de la o publicaţie mare americană spunea că sînt neverosimil de îngrozitoare şi că mai bine n-ar fi publicate, pentru că nimeni n-are nevoie să citească despre atîta suferinţă umană. Cu toate astea, dvs. le-aţi publicat, există un capitol special. Aş vrea să vă întreb cum aţi ajuns la oamenii aceia, cum i-aţi determinat să vorbească, pentru că ei nu sînt obişnuiţi să-şi verbalizeze suferinţa, iar dvs. nu veneaţi neapărat dintr-un mediu social apropiat de-al lor.

Andrew Solomon: Tatăl meu a crescut în sărăcie. Eu n-am crescut în sărăcie, dar am crescut cu poveşti despre sărăcie. Pe lîngă asta, am fost mereu uimit de insistenţa cu care se revine la afirmaţia potrivit căreia depresia ar fi un lux rezervat clasei de mijloc, care are tot timpul din lume pentru aşa ceva. Dar e limpede că depresia e cauzată de o vulnerabilitate genetică şi declanşată de circumstanţe externe. Şi, dacă presupunem că depresia e întîlnită la toate categoriile de populaţie, şi nu văd nici un motiv pentru care n-am crede asta, atunci circumstanţele declanşatoare sînt mult mai prezente la oamenii săraci, cei care trăiesc la baza piramidei sociale, decît la cei din upper class. Şi atunci m-am întrebat de ce percepem depresia în felul ăsta. Dacă ai o viaţă care e în esenţă frumoasă şi profundă, şi te simţi mai mereu trist, te întrebi „Ce se întîmplă cu mine de mă simt aşa?“ Vorbeşti cu oamenii din jurul tău, ajungi în cele din urmă la medic şi îi spui „e ciudat, am viaţa asta absolut minunată şi, cu toate astea, îmi vine să mă sinucid“ sau „mi se pare imposibil să mă dau jos din pat.“ Dar dacă ai o viaţă absolut îngrozitoare, nu ai ce să mănînci, ţi-ai luat patru slujbe ca să duci în spate toată familia, ai copii care au probleme la şcoală, dacă ai toate grijile astea şi tot stresul prezent în vieţile oamenilor săraci, şi te simţi mereu foarte rău, nu-ţi dă prin cap că ai putea avea o boală, pentru că felul în care te lupţi cu ce ţi se întîmplă pare absolut firesc în logica vieţii pe care o duci. Atunci m-am gîndit că s-ar putea – iar cercetarea mea a arătat că aşa stau lucrurile – ca oamenii aceştia să nu se simtă îngrozitor de rău din cauza vieţilor lor pline de greutăţi, ci ca vieţile pe care le au să fie aşa din cauză că ei suferă de depresie şi nu sînt în stare să repare nimic din ce nu e în regulă. În multe dintre cazuri, de fiecare dată cînd reuşeam să aducem puţină alinare, oamenii redobîndeau forţa vitală şi energia, care le fuseseră înghiţite de depresie, necesare pentru a-şi îmbunătăţi propria situaţie. Aşa că m-am interesat dacă există cineva care cercetează fenomenul depresiei la populaţia săracă şi am dat peste cîţiva universitari care studiau tratamentul depresiei la persoanele foarte sărace. Dintre ei, cea mai interesantă mi s-a părut munca lui Jeanne Miranda, care preda la o universitate din Washington D.C. În cadrul unui proiect gîndit de ea, se dusese la o clinică de planning familial, unde oamenii merg ca să facă rost de anticoncepţionale, şi discutase cu femeile care veneau acolo. Pe cele cărora le punea diagnosticul de depresie, le întreba dacă sînt de acord să participe la studiul ei. Multe refuzau, multe credeau că nu ştie despre ce vorbeşte, multe credeau că e încă o problemă în plus şi nu mai aveau energia de-a se ocupa şi de asta, dar Jeanne e o femeie fermecătoare şi insistentă, aşa că a reuşit să convingă destul de multe femei să participe la cercetarea ei. Le-a oferit un tip de medicament, cel pe care reuşise să-l procure în cantitate mai mare pentru proiect, şi sesiuni de terapii de grup. Am participat şi eu la cîteva sesiuni. Iar poveştile pe care le spuneau femeile acelea, transformarea uriaşă prin care trecuse viaţa lor erau atît de uimitoare şi te făceau să te simţi atît de mic, încît am rămas pur şi simplu fără cuvinte. Îmi aduc aminte de o femeie pe care am întîlnit-o acolo. Mi-a povestit despre cum voia doar să moară, cum n-avea nimic să le spună copiilor ei, avea şapte copii, spunea că nici măcar nu putea vorbi cu ei. Partenerul ei era tatăl multora dintre copii, credea despre ea că nu e bună de nimic, o lovea şi avea un comportament extrem de abuziv. Îmi spunea că îşi petrecea zilele stînd în pat, nu se putea ridica de-acolo şi, cînd copiii veneau acasă, se ascundea şi mai tare sub pătură ca să nu fie nevoită să-i vadă. Şi apoi, un an mai tîrziu, avea o slujbă, lucra la îngrijirea copiilor, în cadrul Marinei SUA, îl părăsise pe bărbatul cu care stătuse atîţia ani, copiii ei se descurcau mult mai bine la şcoală. A încheiat descrierea acestei extraordinare schimbări din viaţa ei spunînd „M-am rugat la bunul Dumnezeu să-mi trimită un înger, iar El mi-a auzit rugăciunea.“ Asta a fost reacţia ei faţă de femeia care aproape că o adusese cu forţa în proiectul ei. Şi atunci m-am întrebat „Cum se poate ca o ameliorare atît de mare să fie posibilă, iar noi să nu facem absolut nimic, să nu încercăm să-i ajutăm pe aceşti oameni?“ Eram îngrozit. E adevărat, nu toate femeile din proiectul lui Jeanne se descurcaseră la fel de bine ca această femeie şi nu toate puteau să vorbească despre schimbarea prin care trecuseră la fel de bine ca ea, dar multe dintre ele erau, în mod evident, mai bine, unele chiar mult mai bine. Aşa că m-am dus la Washington D.C., ca să mă întîlnesc cu oamenii de pe Capitol Hill, şi le-am spus că a trata această categorie de populaţie şi a-i ajuta pe aceşti oameni să treacă peste depresie este, fără îndoială, lucrul cel mai uman pe care l-am putea face. Vorbim aici despre nişte oameni care suferă, iar noi trebuie să punem capăt acestei suferinţe. Le-am spus că, chiar dacă nu ne-ar păsa neapărat de suferinţa lor, oamenii despre care vorbesc eu nu muncesc, nu fac parte din economia funcţională, nu sînt în stare să aibă grijă de copiii lor, şi am putea, printr-o intervenţie relativ simplă şi bine ţintită, să-i facem din nou funcţionali. Părinţii n-ar mai depinde de ajutorul social, iar copiii n-ar mai fi destinaţi unei vieţi de delincvenţă şi încarcerare. Le-am spus că e în avantajul nostru uman şi social să facem asta. M-am întîlnit cu doi membri ai Congresului. Unul era republican, din partea mai conservatoare a spectrului politic american, iar celălalt era democrat. Republicanul a spus: „Păi, ar fi bine să putem pune în practică nişte programe ca cel pe care-l descrii tu, dar nu e chiar aşa uşor de făcut şi e foarte scump, iar bugetul nostru e structurat altfel şi n-am avea de unde să luăm fonduri“, o sumedenie de motive tehnice pentru care i se părea că nu putem face nimic. Iar democratul mi-a spus: „E adevărat că programe de felul celui pe care îl descrii ar putea fi în interesul nostru uman şi economic, dar pentru asta ar fi nevoie de implicarea unui enorm capital politic, şi nimeni din guvern nu-şi permite s-o facă dacă nu e pe placul votanţilor. Iar votanţilor nu le pasă. A pune în practică astfel de programe ar însemna să o facem pentru nişte oameni pe care nu-i bagă nimeni în seamă. Într-o democraţie electorală, toţi votanţii au reprezentanţii lor aici, pe Capitol Hill. Dar oamenii despre care vorbeşti tu nu ies din casă în ziua alegerilor, stau în pat, cu pătura trasă peste cap şi cu draperiile trase, şi nimeni nu ştie că sînt acolo. Aşa că, pînă n-o să reuşeşti să provoci o dezbatere publică pe tema asta, va fi imposibil să punem în practică vreun program, chiar dacă e în interesul ţării noastre s-o facem.“ Îmi aduc aminte că am plecat de acolo cu inima grea. Şi unul dintre motivele pentru care am încercat să scriu despre asta cît mai convingător cu putinţă este că sper ca oamenii din întreaga lumea să conştientizeze existenţa şi intensitatea acestei probleme şi să devină suficient de preocupaţi de ea, astfel încît să devină o problemă de interes şi pentru aleşii noştri.

***

O să vă spun o poveste, care se află şi în cartea mea despre depresie. Am vrut să privesc depresia într-un alt context decît cel vestic, am cercetat depresia la inuiţi, am trecut prin ritualul tribal împotriva depresiei din Senegal, am avut o întîlnire extraordinară cu cineva care lucrează cu persoanele din Cambodgia care au suferit de depresie în urma războiului khmerilor roşii şi a atrocităţilor din această ţară. Ea este o femeie remarcabilă, numele ei este Phaly Nuon. Şi a fost, de fapt, unul dintre puţinii intelectuali care nu au fost ucişi în timpul violenţelor, reuşind într-un mod foarte inteligent să evite executarea. După încetarea luptelor, a fost dusă într-o tabără de refugiaţi, la graniţa cu Thailanda. S-a uitat în jur şi a văzut şi alte femei, femei care stăteau împietrite, nu se ocupau de lucruri de bază, cum ar fi îngrijirea copiilor lor. S-a dus la şefii taberei respective şi le-a spus: „Ce facem cu această problemă?“ Oamenii care conduceau tabăra i-au răspuns: „Avem o grămadă de probleme pe cap. Trebuie să facem faţă infecţiilor şi bolilor, trebuie să facem rost de apă potabilă pentru toată lumea.“ Şi atunci, s-a gîndit ce ar putea face pentru aceste femei. Mi-a spus: „Am născocit un sistem în care dădeam lucruri care nu costau nimic. În primul rînd, am încercat să le învăţ să uite. Nu au uitat cu adevărat lucrurile teribile care li s-au întîmplat, dar, aducînd în discuţie alte lucruri, lucruri care se întîmplaseră în prezent sau cu foarte mult timp în urmă, le-am făcut să se gîndească la altceva, astfel încît să nu se mai concentreze doar asupra ororilor pe care le trăiseră şi asupra lucrurilor îngrozitoare la care fuseseră martore. A fost o formă de uitare. După ce le-am învăţat să uite, le-am învăţat să muncească. Unele dintre ele nu puteau face mai mult decît a curăţa casele, altele puteau face obiecte de artizanat, dar le-am dat să facă lucruri de care aveau nevoie, le-am pus să execute aceste munci astfel încît să aibă ceva ce le putea oferi un scop“. Apoi a spus: „După aceea, le-am învăţat să-ţi facă manichiura şi pedichiura. Acele femei nu avuseseră nici o ocazie de a se simţi frumoase pentru o lungă perioadă de timp. Manichiura implică expunerea unei părţi vulnerabile a corpului tău, expunerea în faţa cuiva care este străin şi care are un obiect ascuţit în mînă. Astfel, femeile învaţă să aibă încredere din nou. Cînd au învăţat aceste trei lucruri – a uita, a lucra şi a avea încredere –, am încercat să le învăţ că acestea nu erau lucruri separate, ci părţi ale unui singur fel de a fi în lume. Şi cînd au înţeles asta, au fost gata să plece mai departe.“ 

transcriere şi traducere de Roxana MĂCIUCĂ şi Olimpia NICOLAE 

Alegeri fără zvîc  Pariem? jpeg
Învățături fără dezvăț
Trăim o vreme în care toți credem cu tărie că educația este esențială.
p 10 credit C  Hord jpg
p 11 credit C  Hord jpg
Pedagogia juridică între învăț și dezvăț
Avizele Consiliului Legislativ, în măsura în care ar fi urmate, sînt o bună premisă pentru creșterea calității legilor adoptate de Parlament.
p 13 credit C  Hord jpg
Seducția. Didactica nova?
Profesorul trebuie să fie el însuși seducător.
p 14 credit C  Hord jpg
Nu mai mîngîiați cercul!
Orice rol este făcut dintr-o continuă modelare a sensibilităţii interioare.
Mîntuirea biogeografică jpeg
Jurnal de glande și hormoni
Glandele endocrine și hormonii sînt o bună metaforă a importanței lucrurilor „mărunte”.
DS jpg
Minunatele isprăvi ale Adrenalinei (basm suprarenal)
Avea în ea atîta energie fata asta cît să transforme repausul într-un motor puternic.
640px Human mind, Human Universals png
p 11 sus jpg
Despre iubire, cu rigla si compasul. O încercare de endocrinologie euclidiană
Omul de știință stă drept, rezistă seducției misterioase și pune problema clar: în ce constă chimia acestei biologii?
p 12 sus jpg
Despre iubire și alte droguri
Iubirea romantică motivează o serie nesfîrșită de alegeri individuale și joacă un rol fundamental în elaborarea planurilor noastre de viață.
p 13 Hans Holbein, Henric al VIII lea WC jpg
Hormonii: „dirijorii” lichizi care ne schimbă corpul fizic și istoria
În epoca de formare a operei italiene, rolurile feminine erau interpretate de bărbați castrați, deveniți astfel eunuci.
640px Bloodletting 1 298x300 jpg
Profilul hormonal
Hormonii îți schimbă comportamentul sau comportamentul îți modifică profilul hormonal?
All Art is Erotic (Unsplash) jpg
Avem erotism în arta românească?
Cum rămîne totuși cu senzația că eroticul și erotismul au ocolit arta românească?
E cool să postești jpeg
Logica bunului-simț
De ce este logic să avem bun-simț chiar într-o societate care își pierde din ce în ce mai mult această noțiune?
p 10 jpg
Drumul în sus
E adevărat că bunul-simț nu poate fi construit fără simțul comun.
Agnès Varda (Guadalajara) 18 cropped jpg
Cum tratăm mitocanii
Într-o lume a asertivității, a agresiunii și-a violenței, tandrețea și compasiunea și-au pierdut întrucîtva din valoare.
p 11 jpg
Zigzag despre bun-simț
Deformația profesională mă face să fiu un observator sensibil la manifestările bunului-simț sau ale absenței acestuia.
p 12 jpg
p 13 sus jpg
Bunul-simț al bunelor simțuri
Bunul-simț apare astfel, în această lumină, ca avînd și o dimensiune politică.
p 14 WC jpg
O masă cu bune maniere
Obiceiul însă ar merita să fie menționat în codul bunelor maniere din întreaga lume: conexiunile reale nu se cronometrează.
Cea mai bună parte din noi jpeg
Trecutul a ajuns la destinație
De cîte ori lăsăm ceva în urmă ne dorim, precum Bolaño, să cîștigăm un vis.
Charles de Gaulle International Airport in France jpg
„Hoarding” emoțional
Strîng și împachetez discuții, situații, gesturi și chipuri.
Vegetarian Sushi Maki roll jpg
Dropii, zimbri sau bouri. I-am mîncat
Poate îmbucurarea papilelor gustative o să fie o apucătură desuetă.
969 11 VladStroescu jpg

Adevarul.ro

Volodimir Zelensky FOTO Profimedia
The Economist: Încercările armatei ucrainiene de a ocupa Crimeea ar putea duce la disensiuni serioase între Zelensky și liderii occidentali
Revista britanică a relatat că Occidentul se teme de o escaladare a conflictului în cazul unei ofensive a Forțelor Armate ale Ucrainei în Crimeea și de posibila utilizare a armelor nucleare de către Federația Rusă, ca răspuns.
vaccin covid foto Pixabay
COVID-19. Unde putem face vaccinul bivalent în România
La finalul săptămânii trecute a sosit în România vaccinul anti-COVID bivalent, care în statele din Vest se administrează încă din septembrie.
Zimbru Romsilva jpg
Un zimbru impunător, filmat la masă într-o pădure din Parcul Natural Vânători Neamț VIDEO
Cel mai mare mamifer terestru din Europa, zimbrul, are în Parcul Natural Vânători Neamț toate condițiile de hrană și adăpost. Este „la el acasă”, după ce specia a fost reintrodusă în urmă cu câteva decenii.

HIstoria.ro

image
Planul în 10 puncte de comunizare a României din martie 1945
În timp ce Armata Română participa, alături de cea sovietică, la luptele din Ungaria și Cehoslovacia, partidul comunist, încurajat de Moscova, dădea asaltul final pentru acapararea puterii.
image
Cucerirea Vidinului, cea mai puternică fortăreaţă otomană de pe Dunăre
La începutul lunii mai 1877, Armata Română s-a concentrat în Oltenia pentru a împiedica manevrele otomane și a ține sub control cetatea Vidin, cea mai puternică fortăreață turcească de pe Dunăre.
image
Războiul Fotbalului: Meciul care a declanșat conflictul armat dintre El Salvador și Honduras / VIDEO
În istorie sunt consemnate tot felul de conflicte, pornind de la motive mai mult sau mai puțin întemeiate: pentru teritorii, pentru bogății, pentru glorie, pentru onoare, pentru amor... Iată însă că atunci când două națiuni sud-americane, Salvador și Honduras, au ajuns să se războiască, printre motivele conflictului s-au regăsit și niște partide de... fotbal.