Lecturi despre aproape & departe

Lecturile de poezie şi de proză scurtă (un eveniment în sine, dat fiind că nici un alt festival de literatură de la noi nu este dedicat genului scurt) au, anul acesta, tema „Aproape & departe“. Ca un preview al lecturilor, i-am rugat pe scriitorii invitaţi să ne răspundă la două întrebări: 1) Ce însemnătate personală au lecturile publice? şi 2) Ce vă leagă de Dilema veche?

● Lavinia BRANIŞTE

1) Nu ştiu exact ce înseamnă lecturile publice, într-o frază. E greu de dat un răspuns care să se potrivească peste tot. Pînă acum, întrucît nu sînt un nume cu greutate, slavă cerului (rîde), lecturile publice au fost evenimente destul de intime, la care au participat mai mult prieteni. Şi mi-au plăcut foarte mult aşa, nu mi-am dorit niciodată să citesc pe stadioane. Oricum, în mintea mea, în timp ce scriu, se desfăşoară în paralel şi o lectură publică, în faţa cititorului ideal, care (şi aici o să rîdeţi dumneavoastră) e un fel de variantă a mea.

2) De Dilema veche nu mă leagă neapărat o istorie personală, dar nu se ştie niciodată, poate festivalul se lasă cu peripeţii. 

● Mircea CĂRTĂRESCU

1) Lecturile publice sînt o imprudenţă pe care o regret întotdeauna.

2) De Dilema veche mă leagă nenumărate dileme personale. 

● Svetlana CÂRSTEAN

1) Cînd citesc alţii, lecturile publice sînt o bucurie şi un bine necesar. Cînd citesc eu, se transformă brusc într-un rău necesar şi devin o cale directă de a-mi testa limitele: nu sînt o actriţă, sînt mai degrabă o dansatoare. Admir poeţii pricepuţi să-şi citească textele. Sper ca lecturile publice să intre cu adevărat în registrul normalului, la noi. Asta ar însemna să existe şi în afara tîrgurilor de carte, a festivalurilor, a lansărilor.

2) S-o iau oarecum cronologic. Delia Radu, Leo, Radu Cosaşu, Tita Chiper şi emoţiile interviului pe care l-am făcut cu ea, maestra interviurilor scrise, Magdalena Boiangiu, numărul despre Eminescu, un text despre Irina Nicolau şi mai ales o discuţie catartică, la telefon cu ea, după apariţia articolului, iar Leo, un articol despre singurătate şi înconjurul pămîntului în solitaire; prin urmare, mai multe alcătuiri umane sau textuale, şi recent un text despre dezalcătuire.

● Radu MAREŞ

1) Am urmărit cu admiraţie şi, recunosc, şi cu un pic de invidie două moduri de comunicare a scriitorilor cu publicul. Unul este al acelora cu exerciţiul catedrei, care au organizare mentală şi fluenţa discursului. Celălalt este cel al poetului Ion Mureşan, care are un succes enorm la public. Eu, cu bunul simţ al prevederii, m-am păzit să mă iau la întrecere cu aceştia.

2) Cu prietenii am avut milioane de discuţii despre presă, despre presa literară, despre presa culturală, despre criza presei, de ce presa literară din provincie e cum e etc. Referinţa pe care eu am pus-o mereu pe tapet a fost Dilema veche, singura revistă românească pe care mi-ar fi plăcut să spun că am făcut-o eu. În linii mari, dar şi în detaliu. 

● Dmitri MITICOV

1) Să te uiţi la feţele oamenilor, lecturile publice par un calvar pentru public, de unde numai o natură masochistă mai poate explica mobilizarea constantă la astfel de evenimente. Vina este a autorilor, fie că e vorba de calitatea slabă a lecturii, fie a textelor citite. E concepţia asta că poezia este expresia suferinţei, totul ia o turnură tragică, maladivă, oribilă. Cît despre mine, în ultimul timp, merg să citesc în faţa publicului cu o foarte mare plăcere. S-ar putea să se transmită lucrul acesta, să se simtă, pentru că reacţiile sînt pozitive. Prietenii spun că ţip în microfon şi, dacă e să am vreun merit, atunci ăsta e: că, aşa cum spune o vorbă, cine ţipă mai tare are dreptate, însă eu cred că mă ajută şi textele, că-s mai potrivite pentru a fi citite în public. Secretul stă în contradicţii: dacă citeşti o poezie despre moarte, fă-o ca şi cum ai citi din manualul de fizică. Cînd ai fragmente luate dintr-un tratat de psihologie, pune un pic de intonaţie. Nu capodopere, dar să se găsească cineva care să rîdă. Face bine la moral.

2) Am pe blog un link către Dilema veche, pe care intru frecvent şi mai citesc poezii, cronici de carte, interviuri. Face parte din zona culturală pe care o accesez cînd sînt la muncă. 

● Adina POPESCU

1) Lecturile publice sînt o experienţă relativ recentă pentru mine, cam de cînd au fost publicate Povestirile de pe Calea Moşilor (Casa de Pariuri Literare, 2014). De atunci, am mai citit însă şi fragmente din romanul O istorie secretă a Ţării Vampirilor, care o să apară în toamna aceasta, la Editura Arthur, însă am avut de-a face cu un cu totul alt public, alcătuit din copii şi adolescenţi. M-a ajutat această dublă experienţă. Copiii sînt atenţi la cu totul alte lucruri decît adulţii, pentru ei contează intonaţia cu care citeşti textul, ritmul lecturii, interpretarea dialogurilor, pentru a vizualiza mai bine scenele, personajele. în faţa copiilor nu eşti doar un scriitor care citeşte, trebuie să fii, vrînd-nevrînd, şi actor. Adulţii par mai puţin pretenţioşi. Totuşi, a citi în faţa unui public, indiferent de natura lui, îmi pare un job în sine, pentru care ai nevoie de puţin exerciţiu. Aşa am descoperit că nu prea ştiu să citesc în aşa fel încît să-mi pun în valoare textul. Şi m-am apucat să „mă antrenez“ acasă. După ce termin cîteva pagini, un capitol, citesc cu voce tare şi mă înregistrez pe reportofon, după aceea mă ascult ca să văd „cum sună“. Un alt avantaj este că, citind cu voce tare, mă pomenesc că omit fraze, chiar şi pasaje care pot plictisi sau dublează un sens, o idee, aşa că îmi dau seama mai bine ce este în plus.

2) Dilema veche este pentru mine o poveste de dragoste lungă, trainică, cum nu credeam că poate să existe într-o lume atît de grăbită şi schimbătoare, aşa că mi-aş dori ca această poveste să dureze „pînă la adînci bătrîneţi“.

● Alex TOCILESCU

1) Ca să fiu cinstit, singurul om la ale cărui lecturi publice m-aş duce sînt eu. Prefer cuvîntul scris celui vorbit, şi nu-mi e clar la ce mi-ar folosi să aud pe cineva creînd o lume (şi umplînd-o de inflexiunile vocii lui, dîndu-i formă cu o ridicătură de sprînceană, oprind-o în loc cu un acces de tuse), cînd pot foarte bine să stau în pat cu o carte în braţe şi să îmi construiesc singur lumea aia, în cap.

2) Cînd a apărut în Dilema veche recomandarea lui Lucian Dan Teodorovici la primul meu volum, Eu et al, am fost atît de mîndru, încît am salvat-o pe hard. Amintindu-mi de asta, tocmai am încercat s-o recitesc, dar fişierul nu se deschide. 

● Teodor DUNĂ

1) Deşi am avut zeci de lecturi publice, nu pot să înlătur o emoţie, uneori paralizantă, care apare la aceste manifestări. Şi asta nu are legătură neapărat cu senzaţia de exhibare sau cu timiditatea. Atunci cînd citesc, apare de undeva din mine vocea pe care o auzeam atunci cînd scriam acele poeme. Ca şi cum, în timpul lecturii, ceva din mine se transformă în acel altcineva care a putut să simtă, cîndva, realitatea şi adevărul acelor cuvinte. O lectură „bună“ este, pentru mine, întotdeauna ceva dureros – e ca şi cum ai pune un mort să-şi povestească temporar viaţa lui fericită.

2) Cumpărasem Dilema veche şi o ţineam în mîna stîngă. Aşteptam metroul, deci eram sub pămînt. Se apropie de mine un bărbat care se împleticea. Şi el era tot sub pămînt, ca şi mine. Avea ochii roşii şi mirosea a votcă. M-a întrebat, desfăcîndu-şi braţele: „Unde sînt?“ „La Dristor“, i-am răspuns. „De ce?“, m-a întrebat. Nu am ştiut ce să-i răspund. „Vreau să-mi amintesc unde locuiesc.“ Mi-am zis că individul îl citise pe Heidegger. „Cum ajung?“, m-a întrebat. „Unde?“, l-am întrebat. „Nu ştiu“, mi-a spus. I-am dat Dilema veche şi i-am zis: „Ia asta. O să-ţi aminteşti.“ El a desfăcut brusc ziarul, părea că o să fie absorbit de pagini ca de o tornadă. Eu am plecat, fără să-mi întorc ochii spre el. 

● Ioana NICOLAIE

1) Dacă sînt protagonistul lecturilor, am întotdeauna emoţii. Să vorbeşti pe limba lecturii nu e puţin lucru. Nu trebuie să-ţi tremure vocea, fiindcă atunci îţi tremură şi paginile pe care le ţii în mînă. Nu e potrivit să te-arăţi vulnerabil, fiindcă atunci cuvintele îţi vor dispărea, fără urmă, aidoma baloanelor de săpun. O dată, la o lectură în Suedia, cînd citeam din Cerul din burtă şi am rostit titlul unui capitol, „Gabriel, drag băiat“, băieţelul meu de cinci ani s-a desprins de tatăl lui şi s-a urcat pe scenă. S-a aşezat la un metru de mine şi a stat acolo, cu faţa spre public, pînă la sfîrşit. Cred că el a primit aplauzele. La o lectură din New York, într-o cafenea, unde am citit alături de nişte poeţi americani, am înţeles că pentru ei nu textul contează, ci felul în care îl performezi. Am fost la multe lecturi şi bănuiesc că mi-au plăcut toate, chiar şi cele în limbi din care nu înţelegeam mai nimic. Nu-mi amintesc vreuna care să nu-mi fi spus ceva.

2) De Dilema veche mă leagă plăcuta zi de joi, cînd, dacă mă găsesc în apropierea unui chioşc de ziare, o cumpăr negreşit. Faptul că e singura revistă culturală pe care o admir de peste douăzeci de ani. Articole şi interviuri remarcabile pe care nu le-aş fi putut citi în altă parte. O cronică de carte nepartizană. Faptul că, dacă aş fi fost jurnalist cultural, mi-aş fi dorit să scriu la Dilema veche.  

anchetă realizată de Marius CHIVU

Foto: M. Oculeanu