Prin ţară

Am făcut două excursii în ţară, în 1974 şi 1976, aveam 14 şi, respectiv, 16 ani. Excursiile erau planificate cu mare atenţie, itinerariile erau gîndite dinainte şi etapele călătoriei erau scrise într-un caiet de care răspundea mama; aveam hărţi, obiective de atins, erau alese cele mai reprezentative locuri; trebuiau văzute monumente, biserici, peşteri, munţi, mănăstiri, oraşe, spaţii pline de semnificaţie sau, pur şi simplu, locuri frumoase. Scopul era să ştiu în ce ţară m-am născut şi trăiesc.

Am văzut atunci toată Moldova, bisericile (la Voroneţ era atunci un panou cu România Mare, includea deci Moldova de peste Prut, ghidul era un sătean îmbrăcat în portul tradiţional, foarte bătrîn, cu o barbă albă şi lungă), pînă la Putna; am trecut în nord-vest prin cheile Bicazului, am văzut Maramureşul, bisericile din lemn, Cimitirul Vesel, am ajuns în Apuseni la Muntele Roşu, pe urmă spre sud pînă la Turnu Severin, insula Ada-Kaleh, înapoi prin Oltenia, punctul final a fost la ţară, la bunici, la Albeşti de Argeş, unde am rămas restul vacanţei.

A doua excursie a avut în itinerariu litoralul, dar nu plaja, ci Adamclisi, mănăstirile, Delta Dunării cu vaporaşul, sudul Moldovei, podişul Transilvaniei, cu Braşov, Sibiu, Sighişoara, Cluj, dar şi Hunedoara, Haţeg cu zimbri, cu muzeele, bisericile, locurile importante care existau, păstrînd proporţiile, în orice oraş; toate erau în ghiduri şi pe hărţi, era simplu şi era frumos să cauţi locuri care trebuiau văzute.

Am văzut Sarmisegetuza, Haţeg, am fost la Orăştie şi Călimăneşti unde aveam rude, înapoi spre Sibiu pentru bisericile întărite; m-am întors anul acesta la bisericile întărite, locurile sînt minunate, aproape în paragină (fireşte?), mai ajută saşii din Germania, se adună o dată pe an în serbări cîmpeneşti la Alţîna, de exemplu.

Atunci trebuia să-ţi cunoşti ţara. Cu părinţii, în excursii organizate de şcoală, era obligatoriu, sau poate doar aşa am fost eu educată. Nu aveam GPS, nu existau pensiuni, Internet, Google maps, aveai hărţi şi ghiduri cumpărate din librării. Excursiile astea au fost memorabile pentru mine, pot să refac acum traseele exact; am cunoscut oameni, obiceiuri, am văzut locuri frumoase, unice, am fost fericită. Copiii mei nu au văzut Moldova, Maramureşul. Nici Adamclisi, Apusenii, Sarmisegetuza. Doar Braşov, Mamaia, Vama Veche, Sinaia...

În străinătate

Dacă nu călătoreai în ţară, puteai merge în ţările din „blocul socialist” – Cehoslovacia, Ungaria, Bulgaria, Germania de Est. Am fost cu maşina (o Dacie 1300 model 1973) în Ungaria şi Cehoslovacia, din nou cu hărţi, sistematic, cu aceleaşi itinerarii pregătite cu grijă; doar în Bulgaria n-am fost atunci, însă de la Ruse mi-am cumpărat costum de baie Poufinas, maximum de eleganţă în anii ’80.

Mai tîrziu, în 1986, am participat la o conferinţă la Praga, trimisă de întreprinderea unde lucram, am stat zece zile acolo. Înainte să plec, i-am spus mamei că eu rămîn la Praga pentru totdeauna (aveam acest oraş în cap de cînd fusesem prima dată cu ai mei acolo); mama mi-a explicat, uitîndu-se la mine cu milă cumva, că nu se poate să rămîn în Praga, trebuie neapărat să mă duc mai departe, în „Vest”. Eu voiam să trăiesc o viaţă la Praga. Oamenii erau senini, pe Podul Carol tinerii cîntau la chitară, rîdeau, erau fericiţi. Sau poate aşa mi se părea atunci... Totuşi, văzusem trupele ruseşti în garnizoanele lor din Hrad, erau acolo din 1968, dar pe Podul Carol erau tineri care cîntau şi păreau fericiţi... Bucureştiul nu avea culori, era cenuşiu. Nu cînta nimeni pe stradă. Am avut o viaţă frumoasă atunci, cu prieteni, cu glume, petreceri, aşa cum erau atunci petrecerile, am avut o viaţă mai bogată decît au tinerii de azi, dar Bucureştiul faţă de Praga era urît. Praga a rămas unul din oraşele mele de suflet, pînă azi. Și poate unii vor spune că e normal să-mi placă Praga, fiindcă nu aveam voie în „Vest”. Îi voi contrazice, fusesem deja în Elveţia la un curs, trimisă de aceeaşi întreprindere. Și mama mi-a spus atunci “pleacă şi rămîi acolo, nu te mai întoarce”. Am stat la Lausanne o săptămînă, am văzut din tren peisajul între Zürich şi Lausanne, am coborît în Berna, m-am plimbat şi prin Zürich, degeaba, m-am întors acasă şi îmi doream Praga.

Pe munte

Părinţii mei au mers pe munte ani de zile, între 1955 şi 1970. În facultate şi după ce am terminat, am fost şi eu pe munte, cu colegii sau prietenii. Am fost în Piatra Craiului de două ori, a fost splendid. Am fost în Bucegi, în Retezat, în Cheile Caraşului. Cu ghidurile acelea din librării, cu rucsace pregătite cu grijă, cu o listă cu meniul pentru fiecare zi, ca să nu cărăm mai mult decît era necesar, totul numărat şi cîntărit. Cu aparate de pozat amărîte, fie foarte grele, Zenith, al lui tata (pentru care şi-a dat bicicleta prin 1960), fie prea uşoare, Smena, un coşmar de aparat, dar aveam poze color, de fapt mai mult diapozitive (ca să nu riscăm să dăm la developat filme color pe care le-ar fi stricat orice atelier de pe vremea aceea, la diapozitive nu aveau ce strica).

Am făcut toată creasta Pietrei Craiului, am dormit în refugii sau cort, era să şi murim din inconştienţă, pe munte trebuie să fii atent şi conştient că eşti un intrus, trebuie să respecţi muntele. Am văzut capre şi flori de colţ; refugii ascunse, o lună enormă într-o seară; cer limpede, curat, din creastă, vedeam Făgăraşul şi chiar, mici de tot, oameni. Munte calcaros, fără izvoare, puteai să bei apa pe care o cărai cu tine, şi cînd nu mai aveai apă, cîteva picături de Hellas („suc de lămîie”, 100% chimic, evident, lămîie nu aveam). Am coborît pe la Copacul lui Popescu, am urcat pe la Lanţuri, am mers pe poteca îngustă din creastă cu mîinile ridicate ca pentru echilibru, dar cu senzaţia că o să mă ridic de pe pămînt şi o să plutesc. Am văzut apusul soarelui din Cerdacul Stanciului, ne-a prins şi noaptea în creastă; am coborît pe Valea lui Călineţ, un traseu greu, am ajuns acolo din întîmplare, după ce, la urcuşul în creastă pe un alt traseu la fel de greu, am ajuns la Degetul lui Călineţ, unde un alpinist era urcat exact în vîrful acestei stînci, care arată exact ca un mare deget de piatră.

În Cheile Caraşului (se ajunge din Herculane, prin Anina, zona este deluroasă, clima este mediteraneană (liane, dafin, dar şi vipere). Dealurile sînt din calcar, găurite de zeci de peşteri, închise însă (atunci) cu porţi încuiate cu lacăte, cu acces controlat de nişte oameni din partea locului, în legătură cu Clubul de Speologie „Emil Racoviţă”. Pericolul era că, dacă te aflai în peşteră şi ploua, tunelele se inundau şi nu mai puteai ieşi. Dar noi eram cu doi membri ai clubului care obţinuseră drept de acces, am şi intrat într-o peşteră, un gol în munte, cu tunele uneori atît de înguste, încît ne-am tîrît pe burtă nişte sute bune de metri, cu atenţie să nu rupem stalactitele. Tunelul se înfunda într-o sală mică, plină de formaţiuni de piatră pastelată – verde, galben, roz, alb strălucitor, bleu –, formaţiuni ca nişte draperii de catifea, sfere pe fundul unor ochiuri de apă, ţurţuri ondulaţi. A fost o excursie unică, nu mai ajung acolo niciodată, poate nu mai există acele locuri, poate printre liane şi tufe de dafin sînt peturi de bere. Probabil e mai bine să nu mă întorc.

În Retezat, noaptea, a venit un pui de urs care mirosise caşcaval în rucsacul meu. Dimineaţa am vorbit cu ciobanii care stăteau întinşi pe lespezi de piatră în ploaia mocănească, vorbind cu cîinii de stînă exact cum vorbeşti cu un om, discutau cu ei aşa cum vorbesc doi prieteni. Ne-au povestit despre ursul rău care fura cîte două oi, alergînd în două picioare gonit de cîini, cu ele sub braţ, care se oprea, „rupea o oaie” şi o arunca la cîini, fugind cu cealaltă. Nici acum nu ştiu ce era adevărat şi ce nu. Lacul Bucura, splendid, salvamontiştii care ne-au măsurat din cap pînă în picioare să vadă dacă sîntem echipaţi corect, găsiseră doi polonezi îngheţaţi, cu cîteva zile înainte; lapoviţa în august şi groaza că, dacă nu ne întoarcem, ni se va întîmpla ceva rău. Întoarcerea prin Cîmpul lui Neag, vipera de pe potecă, ocolită cu groază, la mare distanţă, pentru că aveam ser antiviperin, dar uitasem de seringi. Inconştienţa tinereţii.

Muntele atunci se făcea cu echipament de care şi un copil de 10 ani ar rîde acum cu lacrimi. Rucsacul cu cadru era din pînză, cadrul se îndoia dacă nu erai atent, iar dacă nu aveai mare grijă cum îl încarci, conservele dinăuntru îţi învineţeau spatele. Aveam pelerine de ploaie, o pungă foarte lungă cu glugă, costau 2 lei. Ghetele erau de piele cu un soi de zimţi pe talpă, dacă erai dintre cei „aleşi”; dacă nu erai, aveai bascheţi chinezeşti sau vreo pereche veche de bocanci care însă se udau dacă ploua. Corturile de 11-12 kg erau considerate uşoare. Dar aşa mergeam pe munte şi eram fericiţi.

Nu aveam echipamentele disponibile acum, căram exact aceleaşi obiecte pe care le-ar lua oricine azi în rucsac, doar că atunci erau exact de două ori mai grele. Am învăţat, în ultimii ani, că viaţa ta, felul în care alegi să ţi-o trăieşti depind foarte puţin sau deloc de ceea ce ai sau nu, depind doar de ce vrei să faci. Aveam mai puţine opţiuni, foarte puţine faţă de acum, dar trăiam mai intens decît tinerii de azi, şi nu, nu sînt o bătrînă „sastisită”, cum zicea bunica mea, am doi băieţi mari, mă uit la ei şi văd, ştiu; aveam o viaţă frumoasă, plină de sens, de prieteni. Aveam viaţă.

Mă doare că băieţii mei nu vor să-şi cunoască ţara, băieţii mei nu au rădăcini. Nu ştiu unde am greşit, spun asta pentru că am convingerea că vina nu este niciodată a copiilor, ci doar a părinţilor.

Dana Drăgoiu este inginer.

Foto: wikimedia commons