Boala celor invizibili

Publicat în Dilema Veche nr. 546 din 31 iulie - 6 august 2014
Boala celor invizibili jpeg

Depresivii sînt invizibili – suferă în tăcere şi rareori vorbesc despre suferinţa lor. De regulă, nu ne sfiim să vorbim despre bolile noastre. Există chiar o voluptate în a ne văita celorlalţi, cerşind, inconştient, îngăduinţa sau afecţiunea. Două tipuri de boli sînt, însă, învăluite în tăcere: bolile venerice şi cele psihice.

Îmi amintesc jena cu care am cerut primele dăţi o consultaţie la psihiatru, apoi emoţia din salonul de aşteptare al clinicii medicale, stînd zgribulită de teamă că restul pacienţilor vor vedea că am intrat în cabinetul pe a cărui uşa scrie Psihiatrie. Panica ce m-a cuprins în ziua în care am uitat cutia cu prozac pe birou şi gîndul că restul colegilor vor descoperi micul meu mare secret.

Cînd suferim de o boală de inimă, ştim să localizăm suferinţa la nivelul organului numit inimă. Idem cu ulcerul sau cu prostata sau cu migrena – durerea e reductibilă la acel organ anume, care e al nostru, dar cu care nu sîntem unul şi acelaşi lucru. Organul e doar o piesă, iar noi, noi sîntem suma tuturor acestor piese şi ceva mai mult decît atît. Cînd suferim de depresie, însă, unde situăm boala? La nivelul cărui organ, în ce zonă a corpului? Medicina situează depresia la nivelul creierului – dar chiar înţelegînd că totul ţine de un proces chimic şi de cantitatea de serotonină secretată, activitatea creierului uman e un lucru atît de complex şi de abstract, încît sîntem puşi în chestiune chiar noi înşine. Cînd suferim de depresie, percepţia comună e că obiectul bolii sîntem noi, şi nu un organ oarecare. Nu e posibilă nici un fel de delimitare între eul nostru şi maladie. Sinele nostru cel mai profund suferă, iar a recunoaşte existenţa bolii înseamnă a-ţi pune sub semnul întrebării propriile trăiri sau, la limită, propriul discernămînt. A o recunoaşte în faţa celorlalţi înseamnă a le oferi posibilitatea să te conteste pe tine ca persoană. Înseamnă, desigur, a-ţi crea o vulnerabilitate.

Dar e un risc care trebuie asumat. În primul rînd, dintr-un motiv egoist: pentru că tot ceea ce e ţinut în taină ne macină înzecit. Cu cît ascundem celorlalţi ceva, cu atît secretul capătă proporţii nenaturale, se hrăneşte cu ruşinea noastră şi riscă să ne strivească de tot într-o bună zi. Apoi, pentru că, de regulă, subestimăm numărul oamenilor care suferă de diverse afecţiuni psihice, fie şi sporadic – a sparge tăcerea poate fi un gest de solidaritate. E ca şi cum le-ai întinde o mînă semenilor tăi, o mînă fragilă, tremurîndă, dar care valorează mai mult decît un fals zîmbet de fericire. Şi da, mai e şi această prostească şi debilizantă cultură a fericirii devenite regulă, a gîndirii pozitive transformate în normă. Pentru a le sfida, pentru a le călca în picioare, merită să urli, cît de tare poţi, că eşti nefericit, că eşti depresiv şi gîndirea aceasta pozitivă nu valorează două parale în faţa realităţii care include suferinţa şi boala. Că idealul obligatoriu al fericirii e cea mai mare minciună şi cea mai crudă manipulare într-o lume în care, spre deosebire de omul fictiv, pururi binedispus, din reclame, afişe şi reviste, indivizii reali suferă, tot aşa cum se bucură, au tristeţi mortale şi slăbiciuni, tot aşa cum au momente de bucurie şi entuziasm. Îmi amintesc reacţia unei cunoştinţe cînd a venit să mă viziteze la spitalul de psihiatrie unde eram internată: „Îmi pare rău că eşti aici, dar mă bucur că eşti un om normal. Păreai perfectă şi asta era îngrozitor.“

Aşadar, suferinţa, chiar şi în forma ei extremă care e depresia, umanizează, iar recunoaşterea ei e aproape o datorie într-o civilizaţie care ne pretinde să fim perfecţi – mereu zîmbitori, mereu pozitivi, mereu inuman de prefăcuţi. Garanţie a discreţiei şi a eleganţei, în unele cazuri tăcerea e un lux periculos, mai ales că se ştie de cînd lumea că de „inimă rea“ se mai şi moare.

Victoria Stoiciu este director de programe la Friedrich Ebert Stiftung.

Viețile netrăite jpeg
Cît de ficționale sînt țările și spațiile în care trăim?
Liniștea și familiaritatea sînt suficiente sau devin prea puțin cînd vine vorba de promisiunea unui altfel?
Drepnea
Jumătate mișcare, jumătate siguranță
Locurile sînt sinonime cu niște stări psihice, sînt legate de întregi constelații de lucruri trăite, sunete, imagini, intensități care au înscris acel teritoriu pe harta mea emoțională.
Neuhausen (Erzgeb ), die Schlossgasse JPG
În satul Noulacasă
Acest sat se numește Neuhausen, iar mie, în română, îmi place să-i spui Noulacasă.
mare
Un lac între munți
Am știut că atunci, acolo, sînt fericit și că e un loc în care o să mă întorc întotdeauna cînd o să mă pierd, cînd o să-mi fie foame, sete sau o să mă rătăcesc.
p 11 jos jpg
Aici, între cei doi poli ai vieții mele
Cred că pentru mine e esențial să pot oscila între două stări sau două locuri sau două universuri sufletești.
p 12 Paris, Cartierul Latin WC jpg
Orașe uriașe
Mă văd întors în Paris, trăind liniștit viața altora, recunoscător celor care se poartă frumos cu mine, pînă cînd alții, nou-veniți, încep să îmi fie recunoscători că mă port frumos cu ei.
25869202527 80595838cf c jpg
4 case x 4 mașini
Mașina pe care mi-aș fi luat-o putea funcționa drept criteriu de delimitare a unor intervale (micro)biografice.
p 13 jpg
Harta
Aș vrea să trăiesc în România pentru că, după atîtea mereu alte și alte hărți, ar fi mai ușor s-o iau pe-a noastră la puricat, și la propriu, și la figurat.
p 1 jpg
Pe aripile gîștelor sălbatice
M-aș lăsa purtată de gîştele sălbatice ale lui Nils Holgersson, dînd roată nu doar Suediei, ci întregului continent, planînd fără nici o obligaţie şi nici un regret pe deasupra locurilor pe care le-am iubit cîndva.
1200x630 jpg
Pentru Constanța, cu dragoste și abjecție
Mi-ar plăcea să trăiesc într-o Constanța în care nostalgia – neobturată de dezvoltările imobiliare – să deschidă portaluri către trecut.
index png
Orașul Sud
Lună plină, Dunărea caldă și întunecată la Brăila, primitoare cînd intri cu picioarele în malul ușor nămolos.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Centrul și marginea
Tendința este acum cea a descentralizării și nu doar din punct de vedere urbanistic.
p 10 sus WC jpg
Strada Tunari în ficțiune și în realitate
Comoditatea locuirii împreună se vede că a primat față de disconfortul izvorît din diferență, rasială, socială.
Mahala jpg
Mahalale şi mahalagii
Oamenii se temeau de mahala şi de puterea cu care devora reputații şi destine.
Diana jpg
La Bragadiru
Lockdown-ul din martie 2020 ne-a prins în cei 46 de metri pătrați ai apartamentului de două camere din Drumul Taberei. Atunci a fost momentul-cheie.
p 12 sus jpg
Periferia sferei moralității: o scurtă istorie despre progres
Virtutea nu mai este ceva ce poate fi impus de la centru, ci descoperit și practicat de fiecare.
Irina jpg
O stradă doar a lor
Blocurile noi, plombe inestetice inserate în această alveolă cu aspect periurban, la rîndul ei înglobată într-un mare cartier de blocuri, ar fi contribuit la „curățirea” zonei.
1024px Bruxelles   Commission Européenne Berlaymont (23191436909) jpg
România, la periferia UE? Da, dar alții dau buzna afară
Faptul că euroscepticismul e (deocamdată?...) o afacere politică fără urmări, în România, e confirmat de ultimele formule de guvernare din țară.
p 14 sus Piazza del Popolo WC jpg1 jpg
Marginea lumii
E o senzație greu de găsit în altă parte, aceea că nimeni, niciodată, n-are ochii ațintiți spre tine, ceea ce îți lasă loc să faci ce vrei și să fii cum ești.
Scriitorii, rudele mele maghiare jpeg
Arta apărării
Ne-am gîndit să abordăm chestiuni precum soarta, scopul și responsabilitatea artei în vreme de război.
p 10 C  Alba jpg
Artă fără adăpost
Muzeele de artă s-au obișnuit cu drôle de guerre care a șters din mințile tuturor iminența sau măcar posibilitatea unui război real.
p 11 youtube jpg
Patru tablouri
Au fost furate peste 170.000 de mii piese de artă fără ca trupele „eliberatoare“ să intervină.
d15 Dan Perjovschi Anti War Drawings ©Nicolas Wefers 5 jpg
Make art, not war – anchetă
Dată fiind natura explicit grafică a unui conflict armat, am adresat trei întrebări cîtorva artiști care se ocupă cu imaginea: pictori, artiști vizuali, regizori de film, desenatori.
p 1 Carlos Alba jpg
Fragilitatea indestructibilă a literei
Asta e proprietatea esențială a cărților: opresc în corpul lor corpurile morții.

HIstoria.ro

image
Dacă am fi luptat și vărsat sânge în 1940 pentru Basarabia, poate că...
Istoria nu se scrie cu autoprotectoarele „dacă...” și „poate că...”. Nimeni nu poate dovedi, chiar cu documente istorice atent selectate, că „dacă...” (sunteţi liberi să completaţi Dumneavoastră aici), soarta României ar fi fost alta, mai bună sau mai rea. Cert este că ultimatumurile sovietice din 26-27 iunie 1940 și deciziile conducătorilor români luate atunci au avut efecte puternice imediate, dar și pe termen lung.
image
Bătălia de la Poltava, sau cum a devenit Rusia o Mare Putere
27 iunie 1709: în urma victoriei de la Poltava, Rusia se alătură grupului de Mari Puteri europene și, prin înfrângerea Suediei, câștigă definitiv poziția de cea mai mare putere a Europei Nord-Estice. Era primul pas al dezvoltării fulminante a Rusiei. Bătălia de la Poltava, una din cele mai mari bătălii ale Marelui Război Nordic (uitat, din păcate, de istoriografia modernă), a avut, așadar, consecin
image
Cine a fost Mary Grant, englezoaica devenită simbol al Revoluției de la 1848 din Țara Românească
„România revoluționară”, creația pictorului Constantin Daniel Rosenthal, este unul dintre cele mai reprezentative tablouri ale românilor, simbol al Revoluției de la 1848. Românca surprinsă în tabloul care a făcut istorie a fost, de fapt, la origini, o englezoaică pe nume Mary Grant.