„Mergem ca melcii, fără să ne grăbim“ - interviu cu fotograful Cosmin BUMBUŢ

Jurnalista Elena Stancu şi fotograful Cosmin Bumbuţ au plecat teleleu prin lume. Ne întîlnim cu ei la Alba Iulia pentru a ne convinge că poveştile sînt peste tot, totul e să le găseşti, să le spui/fotografiezi şi le dai mai departe.

De ce v-aţi luat picioarele la spinare şi aţi plecat „teleleu“ prin lume şi prin ţară?

Am plecat teleleu după ce am cîştigat o bursă de jurnalism oferită de Centrul Carter şi de Centrul pentru Jurnalism Independent. Urma să călătorim mult, ca să lucrăm la un proiect despre violenţa împotriva copiilor, şi ne-am hotărît să renunţăm la garsoniera închiriată din Bucureşti şi să ne mutăm în maşină.

Trăim, de aproape nouă luni, în maşină şi încă nu ne-am săturat, ba chiar vrem să o ţinem aşa multă vreme. Am oprit şi am dormit în comunităţile în care documentam un subiect, ne-am împrietenit cu oamenii şi am putut să înţelegem lucrurile în profunzime.

Trăim din burse (am cîştigat recent încă o bursă oferită de Superscrieri/Avon), din colaborări şi din vînzarea vederilor realizate de mine. Oamenii îşi pot face abonamente, pe o lună, pe trei, pe şase sau pe un an, la cărţi poştale fotografiate, printate şi semnate de mine, din România şi nu numai, din locurile în care ne aflăm (detaliile se găsesc pe site-ul teleleu.eu, acolo unde publicăm poveşti de pe drum).

Ce căutaţi?

Căutăm poveşti. Ne facem un traseu cu locurile în care avem de umblat pentru a documenta subiecte, şi mergem ca melcii, fără să ne grăbim. Rămînem într-o comunitate pînă ne terminăm treaba, pentru că nu sîntem constrînşi să ne întoarcem într-o redacţie sau să ne apucăm rapid de următorul subiect.

Căutăm oameni frumoşi şi deschişi, cu care să stăm de vorbă la o pălincă (în Maramureş), la un ceai (în Turcia) sau la un zaibăr (în Oltenia), care să ne primească la ei în casă şi să ne împărtăşească poveştile lor.

Căutăm peisaje frumoase, pe care să le privim pe geam dimineaţa, cînd ne bem cafeaua, şi care să ne amintească ce-a fost în capul nostru cînd ne-am mutat într-o maşină.

Ce aţi colecţionat pînă acum?

Am colecţionat poveşti şi imagini. Toate fotografiile pe care le-am trimis abonaţilor le-am lipit şi pe pereţii maşinii. Am mai primit cadou: nişte mătănii de la un turc, o motocicletă din hîrtie făcută de un deţinut şi două iconiţe de la un alt deţinut, sirop de brad şi de soc, ba chiar şi portocale, vin, brînză, ouă, dovlecei şi castraveţi. Şi cîţiva purici de la nişte copii drăguţi.

Ceilalţi (cu poveştile lor) vă fac să aflaţi mai multe despre voi?

Am căpătat un simţ al realităţii pe care nu-l aveam mai demult. Patroana de la un magazin din Răşinari ne-a spus „Nu reduceţi voi violenţa... şi io-s iute la mînă şi am mai dat la copii, o dată le-am dat cu furtunul de la vin.“ Iar oamenii din România, din acea Românie reală, sînt masiv needucaţi: femeile nasc uneori în faţa dispensarului, pe iarbă, copiii abandonează şcoala după opt clase, iar părinţii lor votează orbi ce le dictează primarul, că doar el e singurul care-i mai ajută. Deţinuţi care nu aveau cum să nu ajungă în penitenciar, la fel ca părinţii şi vecinii lor, şi care nu au avut nici o altă opţiune în viaţă.

Sînt realităţi ştiute de toţi, dar cînd le ai în faţa ta, au impact mult mai mare: e copilul acela simpatic şi blond, de 4 ani, care se agaţă de tine şi care încă nu ştie să spună nici un cuvînt pentru că mama lui nu îi vorbeşte.

Am găsit însă şi mulţi oameni aşezaţi, care îşi văd de cursul vieţii lor tihnite şi care vor rămîne la fel, în acelaşi loc, încă mulţi ani de acum înainte. Am întînit poeţi, artişti, specialişti care excelează în domeniile lor, şi mulţi alţi oameni buni.

Toate astea ne-au schimbat, bineînţeles, priorităţile şi felul în care vedeam viaţa înainte de a pleca teleleu.

De unde n-aţi mai fi plecat?

Ne vine să tot plecăm – parcă am dezvoltat un nou sindrom, acela de telelei. Ne vine să cunoaştem mereu alţi oameni şi alte poveşti, să avem mereu în faţa geamului un alt peisaj.

Care a fost povestea (personajul) cea mai neaşteptată peste care aţi dat?

Unul dintre deţinuţii de la Penitenciarul de Minori şi Tineri de la Craiova, Petrişor, care a crescut într-un orfelinat, după ce tatăl lui vitreg i-a spart dinţii şi l-a bătut cu „frînghia de la tractor udă cu motorină“. Pentru că nu are rude pe care să le sune, a trecut numerele noastre în lista celor zece pe care are voie să le apeleze din penitenciar şi ne sună, din cînd în cînd, ca să mai vorbească cu noi. 

a consemnat Ana Maria SANDU 

Foto: C. Bumbuţ