Poveşti personale
- argument -
Ideea dosarului de faţă a fost, iniţial, să scriem despre ultima noastră vacanţă înainte de căderea comunismului. Ultima vacanţă din 1989. Desigur, după un scurt timp de gîndire, ni s-a părut prea restrictiv: aşa că ne-am hotărît să-l facem despre vacanţă în comunism, în general. Fie ea la mare, la ţară, la munte ori prin ţările socialiste vecine şi prietene. A ieşit un soi de antologie de poveşti personale diverse, relevante, sper, măcar pentru o parte din tabieturile de... leisure ale epocii.
În ce mă priveşte, aleg să povestesc, în spaţiul rămas, despre ultimele mele vacanţe din 1989. Mai ales că, pentru mine, anul respectiv nu a însemnat doar căderea comunismului (nu că asta n-ar fi fost esenţial!), ci unul care a marcat schimbări majore în viaţa mea personală.
În anul de graţie 1989, eram, aş putea spune, o studentă aproape tipică: mergeam la facultate şi mă îndrăgostisem. Pe scurt, aveam un proaspăt partener cu care puteam pleca în vacanţe. Şi pentru că tot mă aflam în această postură privilegiată, m-am decis să încerc, pentru prima dată în viaţă, oferta... sistemului. Pînă atunci, graţie familiei mele, fusesem numai în vacanţe elitiste. Acum, deodată, îmi doream unele conformiste, pe linie studenţească. Voiam să „mă integrez“ şi să fiu asemenea colegilor mei.
Am încercat toate variantele. Întîi, am fost într-o excursie la Clăbucet cu facultatea, unde a fost chiar extraordinar şi am descoperit un grup care nu avea nimic conformist. Apoi am plecat la mare, de 1 mai, cu trenul pe care îl lua toată lumea şi în care a trebuit să mă urc pe geam, căci altfel l-aş fi pierdut: şi asta mi s-a părut mare lucru, eram şi eu în rîndul lumii de atunci, care ştia să se „distreze“... În vacanţa de iarnă, am reuşit chiar să obţinem o tabără studenţească la Slănic Moldova, cu mari intervenţii. Cu chiu cu vai, am obţinut să stau cu iubitul meu în aceeaşi cameră de patru persoane. Ţin minte că masa era pe bonuri, dar tot pe bonuri de masă te puteai duce, seara, în aceeaşi sală fără sare şi piper, la discotecă. Într-o seară, am încercat să intrăm şi noi, dar mi se pare că eu nu mai aveam bonurile de masă din ziua respectivă, aşa că bodyguarzii comunişti n-au vrut să ne lase înăuntru. Iubitul meu m-a apărat, şi a încasat un pumn, care l-a trîntit pe jos şi în urma căruia am plecat, pînă la urmă, acasă, abandonînd visul studenţesc, precum şi bonurile extra pentru revelion (pe care am sfîrşit prin a-l face cu părinţii lui).
Dar ultimele, ultimele vacanţe înainte de căderea comunismului, dar şi de nunta mea, care a coincis cu evenimentul, au fost la rude, la ţară: ne-am arătat unul, altuia locurile din care ne tragem. La mine, la Nămăieşti, unde trebuia să te speli, pe prispă, cu apă de la fîntînă şi unde, noaptea, auzeai rosăturile şoriceilor de prin cotloane. La un unchi de-al lui, din Oltenia, unde te ospătai, sistematic, pantagruelic.
Poveştile astea pot continua oricît. Important e dacă se poate ţese vreun pattern din ele. Ceea ce putem vedea doar citindu-le.
Ilustraţie realizată de Ion BARBU
