„A venit vacanţa, cu trenul din Franţa, Hai, copii, la joc, cărţile pe foc!“

Cuvîntul „vacanță” este unul dintre cuvintele puternic încărcate emoțional, care stîrnesc valuri de senzații, nu întotdeauna pozitive, dar de fiecare dată suficient de vii cît să ne sustragă pe moment din viața curentă. Aruncați îndărăt, în mirosul prăfuit, dar încă atît de pregnant al vacanțelor de altădată, cufundați pînă la gît în nostalgia amintirilor, ne trezim deodată azvîrliți la loc, în realitatea prezentă, și de aici doi, trei pași mai departe, în frenezia anticipării vacanței/vacanțelor ce vor urma și din nou îndărăt și din nou înainte... Un scurtcircuit temporal, o punte între ce a fost și ce va veni, un du-te-vino zăpăcitor, dar ce zăpăceală agreabilă...

Interesant este că această febrilitate a vacanței nu s-a aflat niciodată în corelație nici cu nivelul resurselor financiare disponibile, nici cu cantitatea și calitatea ofertelor turistice existente. Ci doar cu nevoia și cu putința noastră interioară de-a striga, din cînd în cînd, „Piua!”.

Pentru cei mai tineri dintre noi poate fi destul de greu de imaginat cum arăta această „Piua!” în urmă cu 25 de ani, într-un spațiu practic închis, claustrofob și mat, altfel spus, în România ceaușistă.

Românul de rînd dispunea de cel puțin 18 zile de concediu, pe care și le petrecea, în general, pe teritoriul patriei, și dacă avea noroc, inspira încredere și dispunea și de ceva parale, mai putea vîna, cînd și cînd, o scurtă excursie în țările socialiste surori, organizată de ONT sau de BTT. Dar, de regulă, se distingeau șase tipuri distincte de „Piua!”, care puteau fi și combinate, după posibilitățile logistice ale fiecăruia.

Cel mai modest dintre ele era „Piua la țară” - un fel de „vacanță eco” la rubedenii. „Modest” e un fel de-a spune, în sensul că, petrecînd la rude, în principiu, cheltuiala era mai mică. Pe de altă parte, această „Piua la țară” presupunea luxul de-a dispune de asemenea rude, care nu doar că aveau mărinimia de a te omeni cît le erai musafir, dar îți umpleau și sacoșele la plecare cu produse tradiționale, rîvnite de vecinii de cartier. Sigur, totul presupunea un cost, fiindcă la un moment dat și rudele aveau să revendice o „Piua la oraș”...

Apoi urma probabil cel mai răspîndit tip de „Piua” printre oamenii muncii, „Piua prin ONT/BTT”. La munte, la mare sau „la băi”, după preferințe, în serii fixe de maximum 12 zile! Biletele erau însă limitate numeric și diferite calitativ, așa încît o relație pe la oficiile turistice nu era deloc de lepădat.

După principii asemănătoare, funcționa și cel de-al treilea tip de „Piua”, și anume „Piua sindicalistă”. Aici regula de bază era, firește, să fii membru într-un sindicat și cu cît funcția era mai mare, cu atît creșteau șansele de a obține un loc mai bun în casele de odihnă și tratament ale UGSR-ului.

Recunosc că nu am cercetat algoritmul de repartizare a locurilor de cazare între aceste două „autorități” (ONT și Sindicate), dar se pare totuși că Sindicatele aveau în custodie spații privilegiate. Nu-i mai puțin adevărat că mare parte dintre aceste case de odihnă funcționau de regulă în foste locuințe de vacanță particulare, cochete, dar unifamiliale, intrate prin expropriere în patrimoniul statului și, prin urmare, improprii uzului turistic.

Urcînd încă o treaptă pe scala privilegiilor, se ajungea la cel de-al patrulea tip, „Piua caselor de creație”, accesibil doar membrilor și personalului administrativ al Uniunilor de Creație. Oferind reședințe de vacanță confortabile, în zone deosebite și la prețuri convenabile, cunoscute sub numele de case de creație și odihnă, acest tip exlusivist de „Piua” era practic un cadou în avans, în stil sovietic, pe care Partidul îl făcea creatorilor de cultură, ca stimulent pentru promovarea, prin mijloace artistice, a noilor valori.

În vîrful piramidei avea să troneze, desigur, „Piua nomenclaturii”! De la elita politică locală pînă la cea centrală, toți se delectau, în funcție de rang, în case cochete de protocol și hoteluri de lux, amplasate în zone cu circuit cvasiînchis, departe de ochii curioși și atît de imaginativi ai vulgului.

Surprinzător poate, am lăsat la urmă „Piua pe cont propriu”, un tip banal la prima vedere, dar interesant în fapt, pentru că era practicat nu doar de cei care nu aveau rude la țară, relații la sindicat, talente artistice sau funcții politice, ci și de cei mai nonconformiști, boemi, care nu vroiau să fie înregimentați și în vacanță. Cu rucsacul în spinare, cabana, cortul sau gazda erau pentru ei expresia libertății, și nu a neputinței!

Fiindcă este deja foarte cald afară, fiindcă mai am de așteptat cîteva săptămîni bune pînă la „Piua” mea reală, fiindcă cuvîntul „vacanță” m-a aruncat de data asta mai degrabă în valuri decît pe creasta muntelui și, în fine, fiindcă acum doi ani am realizat o culegere de documente și confesiuni ale scriitorilor legate de vacanțele petrecute la Casa lor de odihnă și creație de la Neptun, iată, în final, cîteva flashuri din zona marină antedecembristă...

Sfârșitul anilor '80, pe plajă la Neptun-Olimp, în dreptul falezei Vilelor de protocol cu nume de arbori - Mesteacănul, Pinul, Fagul, Stejarul, Plopul, Paltinul -, destinate membrilor Consiliului Politic Executiv și delegațiilor străine, cu excepția ultimei din șir, agonisită de Zaharia Stancu la începutul anilor '70 pentru scriitori și familiile lor.

Eugen Negrici: „La jumătatea verii și la jumătatea anilor '80, în puține locuri din lume puteai să vezi, adunat la același cazan, cam tot ce era mai de soi într-o literatură. Veneau (în familii sau solo) șaizeciștii, bine instalați de acum în literatură, cîțiva venerabili ai anilor '50, care încă mai erau în manuale, vîrfurile promoției șaptezeci, în plină afirmare (cu fete frumoase și deștepte precum Daniela Crăsnaru, Grete Tartler și Denisa Comănescu) și, sporadic, cîte un optzecist cu pile.”

Plaja se învecinează cu domeniul îngrădit al familiei Ceaușescu și este cu siguranță cea mai grozavă de pe litoral: nisip fin, înnoit periodic, fundul mării nivelat cel puțin pînă la nivelul geamandurii, populație selectă sau, mai bine zis, selectată - fiindcă Neptunul, cel puțin zona dinspre Olimp, are în mare parte circuit închis (foruri superioare ale P.C.R., activiști mari și mici, funcționari ai statului, sindicaliști mai de soi, scriitori, turiști străini). E drept, mai sunt și turiștii de la camping, din capătul Olimpului. Totuși, plaja e probabil locul în care diferențele dintre oameni se estompează cel mai mult - despuiat de veșminte, rămas în slip și șlapi, sorbind dintr-o bere cu pălăria de paie pe ochi, tolănit pe prosop în mijlocul mulțimii zumzăitoare, Domnul Ministru riscă să se confunde cu Nea Mărin!

De-a lungul plajei, cîteva terase unde se vînd clătite, gogoși, înghețată, dar și mititei, bere, sucuri colorate, cîteodată chiar și Pepsi! În fața Vilei Scriitorilor, plaja se lărgește, e loc suficient și de fotbal, și de volei, și de gimnastică - pentru cei mai forțoși, la inelele instalate în mijlocul plajei, iar pentru cei mai mici și mai firavi, la barele colorate de lîngă peretele falezei. Cînd obosești, te întorci pe prosop, joci o tablă, citești un ziar, o carte, stai la taclale sau chiar tragi un pui de somn. Scriitorii aflați la Vilă par să se încadreze perfect în această rutină universală a „Piuei marine”! Doar discursul și privirea i-ar mai putea trăda.

Adrian Popescu: „Zigu Ornea se delecta cu porumb fiert, pe plajă. Octavian Paler sta cu Marius Robescu la taclale, pe prosopul colorat al primului, întins pe nisip. Literatură, dar şi politică, vântul aduce spre noi frânturi de cuvinte. Tezele de la Mangalia, frigul din miezul verii.”

Petre Anghel: „Mărturiseam planuri de viitor (ca pașoptiștii), jucam șeptic (precum șoferii), ne bîrfeam confrații (fără ură), ironizam pe cei care pretindeau că au venit să scrie, nu să se odihnească.”

Gabriel Dimisianu: „Manolescu venea, dar mai mult pentru taclale, pentru că nu intra în apă, el este hidrofob. (...) Tăifăsuia cu confraţii, cu Zigu Ornea, în plimbările pe faleză. Cu Alex Şefănescu m-am văzut de multe ori, făceam nişte partide pe plajă, erau nişte jocuri de tras la ţintă, cu oameni foarte serioşi altfel, deveniţi după ’90 nişte repere morale şi ale societăţii civile, mă refer la Gabriel Liiceanu, la Andrei Pleşu, dar în acea perioadă erau destul de ludici. Asta era prin ’88, ’89.”

Distracția outdoor se încheie pe litoral odată cu apusul soarelui, mai ales în vîrf de sezon, cînd familia C. este în stațiune. Prin urmare, cu excepția celor două-trei cluburi pe valută, oricum inaccesibile nouă, totul e mort. „Indoor”, la Casa Scriitorilor, distracția abia începe și continuă pînă în zori. Partide de table, șah, poker, dans, dispute literare și politice sau doar flecăreală cu șpriț și spirit...

Gheorghe Schwartz: „Habar n-am cine a scris acolo multe pagini nemuritoare, însă ştiu că s-au format grupuri care au jucat şah (Ion Hobana, Nicolae Turtureanu, Octavian Simu, Gheorghe Schwartz), altele care se ocupau de arta jocului de table (Fănuş Neagu, Ion Băieşu) sau de cea a jocului de cărţi – unele partide nefiind chiar deloc platonice –, toţi rostind nimicuri geniale pînă spre dimineaţă. Şi se găsea acolo şi vin, şi votcă şi alte licori.”

Eugen Negrici: „Rumegînd ştirile Europei Libere, peripatetizând fără vlagă, pe faleză, (...) grupurile de gînditori politici se trezeau brusc şi de fiecare dată descumpăniţi, în faţa unui zid şi a unui miliţian. Era, vorba lui Noica, limita care limita, zidul reşedinţei de vară a conducătorului care ne arăta cu o claritate palpabilă pînă unde se putea merge.”

Acea epocă s-a sfîrșit, a început o alta. Alte locuri, alte granițe, alte ritualuri, alți oameni, alte visuri. Rămîn amintirile și febrilitatea vacanței... „Hai copii la joc, cărțile pe foc!”

Ozana Cucu-Oancea este sociolog. Cea mai recentă carte publicată (coord.): Marea scriitorilor. Între Olimp şi zidul Puterii, Editura Cartea Românească, 2012.