Peştele vrea să înoate

Ne-am întors de la plajă şi n-am mai urcat în camere. Oboseala şi soarele ni s-au lăsat greu în picioare. Ne e o foame de lup. Ne-am aşezat la una dintre mesele mari din curtea Pensiunii Sellina unde ne cazăm de obicei. Zerin şi Sorin, gazdele noastre, ne-au întrebat de dimineaţă, cînd am plecat la mare: „ce să vă facem de mîncare pentru seară?“ I-am cunoscut anul trecut, dar parcă ne ştim de cînd lumea. Ca de fiecare dată, răspunsul nostru a fost prompt: „orice, dar cu mujdeiul minune să fie“. Fata ni-l aduce în cupe de sticlă, de mărimea celor de îngheţată. Are consistenţa maionezei şi e cel mai bun pe care l-am gustat vreodată. Şi n-o spun doar eu, în fiecare zi mai face nişte victime. Noilor veniţi le strălucesc ochii şi, chiar dacă e nevoie de un ajutor, rennie sau colebil, nimeni nu-i rezistă.

E seara în care tatăl lui Mihai, Mircea Chirilov, ni se alătură. Trecem împreună prin invazia ţînţarilor de la ora 9, pe care încercăm să-i păcălim cu Autan şi cu o spirală pe care o punem să scoată fum sub masă. Mă pişcă numai pe mine şi asta mă enervează. Citisem undeva că n-are legătură cu grupa de sînge. Cei din Sulina spun că ţînţarii vor sînge nou, că de al lor s-au plictisit. După ce ne punem burta la cale, ne revenim. Stăm pînă tîrziu în noapte la şpriţuri şi la poveşti. Proprietarul ne roagă să nu uităm să stingem luminile cînd ne ducem la culcare. Ca de fiecare dată, vom rămîne ultimii mohicani din curtea umbroasă de pe strada a II-a.

Domnul Chirilov

Mircea Chirilov e un domn bine, vorbăreţ, poartă ochelari şi n-a venit cu mîna goală. Scoate din plasă o caserolă de plastic cu un fel de zacuscă. Ne-a adus-o pentru cină.

„Noi îi zicem aicea mangia. Luaţi şi mîncaţi. Are roşii, vinete şi ardei copţi, toate tăiate mărunt. Vinetele nu le-am mai bătut. Le-am amestecat şi le-am pus apoi o juma de oră la foc în ceaun. E un fel de zacuscă, dar nu ţine mai mult de cîteva zile în frigider.

Pentru iarnă, se mai fac zacuscă şi tocană de legume. Sau un fel de zarzavat cu legume, frunze de ţelină şi aspirină, care se pune la sticlă pentru borşuri şi ciorbe. Peştele se păstrează la congelator. Alţii mai fac marinat, dar nu ţine chiar mult. Peştele îl mai găseşti şi iarna. Dar roşiile şi vinetele nu le mai găseşti. Iarna se pescuieşte la baltă, nu la mare. Cel mai rău e cînd îngheaţă balta, pentru că nu poţi să mergi nici cu barca, nici pe jos. Nici braconierii n-au ce să facă.“

S-a trezit de dimineaţă şi la 8 s-a dus în piaţă să vadă dacă pescarii au adus bibani. N-a găsit, aşa că a luat rizeavcă. „Rizeavca seamănă cu scrumbia. Ia cu mujdei. La peştele ăsta scoţi şirea spinării şi pe restul oaselor le tratezi cu indiferenţă. Sorine, scoate tu bidonul cu vin. Şi ia şi apa aia Izvorul ascuns. Nu de alta, dar peştele vrea să înoate.“

Începem să mîncăm şi să vorbim. Pun reportofonul pe masă, dar nimănui nu-i pasă. Nu vreau să le stric cheful. M-am gîndit de la început că n-o să fie un interviu clasic. Şi eu, şi Mihai aruncăm întrebări aşa, într-o doară. Discuţia se duce cu valul, în toate direcţiile. Nu e locul potrivit să fii organizat. Aş pierde orice ritm al unei seri perfecte de iulie la Sulina. Şi ar fi păcat. Aligote-ul de Măcin se dovedeşte un prieten de cursă lungă. Fără dureri de cap a doua zi.

Mircea Chirilov trăieşte de aproape o viaţă la Sulina. A lucrat aici. Acum e pensionar. Ştie o grămadă de poveşti şi vorbeşte despre locul ăsta de la capătul lumii, cu drag şi cu înţelegere.

„Am cunoscut Sulina în 1952 sau 1953. Îmi aduc aminte că pe malul Dunării erau multe case. Eram prieten cu Gogorea (care a fost, la un moment dat, primar) şi taică-meu cînd venea cîte trei zile cu bătrînul Gogorea se făceau praf. Şi mama cu nevasta lui tare se mai supărau.

Taică-miu era marinar pe şlep şi în vacanţe mă lua şi pe mine aici cu el. Dar cît am fost mai mic, pînă la şcoală, m-a dus cu şlepul de două ori pînă la Viena şi o dată pînă la Budapesta. Eram destul de mărişor că ţin minte Prater-ul şi nişte tobogane pe care te dădeai după ce te împătureau în nişte pături. Veneam la Sulina şi cu surorile celelalte şi ne plăcea.“

Prima dată am ajuns aici în vacanţa dinaintea clasei a treia. Era 1986 şi, împreună cu părinţii mei, am stat în gazdă la o femeie, tanti Genica. Din păcate, nu mai ştiu pe care stradă avea casa.

„Veneau oamenii, săracii, înainte de ’89. Că aici era cu sacoşica. Hotelul s-a dat în folosinţă în 1984 şi era plin-plin. Înainte de 1989 eram director la comerţ. Mă uitam dimineaţa cum era coada la pîine, în funcţie de asta îmi dădeam seama cîţi turişti erau în oraş. În Sulina pîinea n-a fost niciodată cartelată.

Acum, lumea tot spera că, gata, s-au terminat examenele, bacul şi se va mări numărul de vizitatori. Dacă îi întrebi pe cei cu pensiuni, toţi o să zică că e nasol, nu sînt clienţi. Eu mă plimb şi zic că este lume.“

Europolis

Pe nesimţite ajungem la Jean Bart şi la cartea lui, a cărei acţiune e plasată în Sulina: ficţiune romanţată şi adevărul unei lumi dispărute pentru totdeauna. Un amestec irezistibil de glorie apusă, mitologie şi mîndrie locală.

„Am citit Europolis de vreo sută de ori. Cel puţin. Şi Toate pînzele sus, bineînţeles. Şi filmul după carte, care s-a turnat mult aici. Interioarele nu, dar farul, plaja, scena cu piraţii şi cu salcia, cînd făceau corabia, da.

Povestea cu prinţesa Moruzi e într-adevăr ficţiune, pe care Jean Bart a legat-o de locul ăsta. Dar avea ea vreo 60 de ani cînd a murit, deci n-avea timp de escapade amoroase. Mormîntul ei e lîngă cel al comandorului, de acolo a pornit povestea. Dar restul, momentele legate de situaţia economică şi politică a zonei, totul e adevărat. Sînt autentice.

Ohoho, era cosmopolită Sulina. Vă daţi seama, aveam cazinou aici, între cele două războaie. Era sezon de băi, să vezi pozele alea cu cabine pe plajă, în care se schimbau oamenii. Ce mai, ca la Veneţia.

Uite un fragment din Europolis. Ia, să-l citim şi să-l comentăm. Am pregătit şi un şpriţ, şi cred că ar trebui şi o batistă curată că o să vă dea lacrimile. Spune că pe timp de toamnă spre iarnă, de la mila 23 încolo, erau zeci de şlepuri ancorate cu grîu, că aici nu îngheţa Dunărea: «Şleparii, în papuci de pîslă, robotesc fără treabă cu pipa între dinţi, iar copiii lor se zbenghuiesc legaţi de mijloc cu un capăt de frînghie de frică să nu cadă în apă, jucîndu-se pe punte.»

Aşa am copilărit şi eu pe şlepuri, pînă pe la 4-5 ani. Mă legau de brîu vara, să nu cad în apă. Cînd se încingea puntea, mai venea tata şi mai arunca cu găleţile cu apă că se încălzea tare de tot, de ziceai că o să luăm foc. Mă lega cu bandula şi după aia, cînd am mai crescut, tot aşa legat mă arunca în Dunăre şi, vrînd-nevrînd, trebuia să dau din mîini şi din picioare, şi am învăţat să înot. V-a impresionat? Da’ de unde…“

O pauză de respiraţie

Facem recapitularea proviziilor. Noi am luat de la magazinul din sat, care se închide la 22, cîteva sticle de vin. Domnul Chirilov ne îmbie cu porumb fiert. Un pepene imens e pus bine la rece. Nu ştim unde să le facem loc la toate. La Sulina, nimeni nu mănîncă pepene după ce a băut vin. Cică nu merge cu nici un chip. Noi îi contrazicem. Aici strugurii şi pepenele se mănîncă cu pîine şi cu brînză.

„Mai avem apă minerală? Voi aţi luat vin la sticlă? Din ăsta de la Sarica Niculiţel? Uite, eu am adus la bidon, din ăsta de Măcin. Al vostru e 20 de lei litru’, ăsta e 5 lei litru’ vărsat.

Mai ia ruşinea de aici, hai, cîte o rizeavcă fiecare ca să terminăm tot de pe masă.

Ei, şi filmul după Europolis, ăla vechi, Porto Franco, din 1962, cu Ştefan Ciubotăraşu, Mişu Fotino, Geo Barton. O mai ştiţi pe negresa care juca în el? Era de aici şi lucra ca servitoare în casă la cineva.

Cu cîţi am vorbit eu, aproape toţi ştiu şi de carte, şi de film. Cineva a fost pe la arhivă, la un moment dat, şi a tras pe o casetă mare filmul şi s-a multiplicat imediat.

Aveam un coleg care a fost figurant în film şi, cînd am venit în vacanţă, mi-a zis şi am fost cu el să-l văd la cinema la Tulcea, de vreo două-trei ori.

Pasărea furtunii e din 1957. L-am căutat, dar nu cred că se mai găseşte. E filmat tot aici. Pe un vapor mare, Octombrie roşu, care a stat în Sulina pînă prin 1960. Pescuia şi avea şi liniile de făcut conserve tot pe el. Mi-aduc aminte şi acum nişte cadre. Pe mulţi i-am întrebat de filmul ăsta, şi pe Thomas Ciulei, care a filmat şi el mult prin Deltă. Vreo doi ani a venit şi a tot tras cadre, cu noi la pescuit, la ciorbă de peşte, în barcă.

Unde ai dispărut, Sorine? Hai la un şpriţ!“

Distracţie

S-a făcut tîrziu şi Sulina veche începe să-şi facă loc la masa noastră. Muzica e în surdină şi paharele nu rămîn mai mult de un minut goale.

„Erau vreo 20-30 de cîrciumioare şi cafenele în Sulina. Dacă un grec avea o cîrciumă, nu era ca acum, nu-şi angaja oameni, stătea el în local. Şi dacă se întîmpla să plece două zile, nu lăsa pe cineva în locul lui, închidea. Nici nevastă-sa, nimeni nu se băga la tejghea. Te servea cu o măslină, cu o bucăţică de scrumbie sărată, ca să ţi se facă sete şi să bei şi mai mult după aia.

Iarna, veneau pescarii şi se duceau unde era foc. Şi ziceau – hai la Barba că are sobă. Avea un godin mare grecul, cu uşiţă cu geam. Intrau în cîrciumă, luau una, luau două, uitau de căldură. Într-o dimineaţă, a venit un pescar. I-a adus grecului peşte şi, îngheţat bocnă, s-a dus omul să se încălzească la godin. Dar, aiurea, înăuntru nici urmă de foc. Ardea o lumînare, nici un pic de căldură nu dădea. Dar lumea ştia că acolo e foc. Aşa că Barba l-a rugat pe pescar să nu le spună celorlalţi despre lumînare. În schimbul tăcerii lui avea să primească în fiecare zi cîte una mică.

Iarna pe strada I numai ăştia de o sută de kile au voie să meargă, altfel te suflă vîntul de nu te vezi. Într-o direcţie poţi să mergi, în alta nu mai poţi. Dacă te sui pe bicicletă şi-ţi deschizi haina, te suflă de parcă ai fi corabie.

Bodega Marinarul era celebră pe vremuri. La 10 dimineaţa, Nicu Topală deschidea cîrciuma. Pe timpuri, acolo era cabaret, fetiţe, camere la etaj, chestii. Clădirea a fost revendicată, au reparat-o cît de cît. Sus stau proprietarii cînd vin de la Bucureşti, iar jos e un depozit de materiale de construcţii. Mare păcat de loc, pe cuvînt.

Restaurantul Marea Neagră e acum un loc animat. Amorel, patronul, a murit, săracul, anul ăsta. Au tot construit, s-au tot extins. La Aurică Băjenaru, unde era casa lui Jean Bart, şi acolo e frumos. A cumpărat casa de curînd, că apăruse o moştenitoare din Brăila. A corespondat cu femeia, dar alţii au intrat pe fir, au făcut tranzacţia cu ea, iar Aurică a trebuit s-o cumpere apoi de la aceşti intermediari, mult mai scump. Clădirea e de patrimoniu şi n-ai voie să umbli la ele. Cu chiu, cu vai a pus nişte termopane, dar la lambriuri n-a umblat.

Aici în Sulina, pe timpuri, bătrînii pe care i-am apucat povesteau că au existat vreo 56 de case de toleranţă. Vara veneau multe vapoare. Docherii care lucrau într-un sezon şi încărcau două-trei vapoare strîngeau bănuţi pentru un an întreg.

Salariaţii Comisiei Europene a Dunării nu ieşeau la pensie, în funcţie de vechime şi post, li se dădea o sumă de bani. Se chema regalu. Şi cu suma respectivă, puteau să-şi deschidă o afacere. În Europolis, vă aduceţi aminte de pilotul Stamate? Omul ieşise la pensie şi-şi cumpărase o casă, iar în partea de jos făcuse cafenea. Moneda care funcţiona în Porto Franco, în vremea aia, se numea leu aur şi era mai mare puţin decît dolarul.“

Personaje

Trecutul şi prezentul se amestecă sub lumina neonului. Blana de urs, stuful de pe perete, „ale tale, ale tale sărutări criminale“, versul dintr-un hit al verii care se aude peste tot, îmi dau o senzaţie de irealitate. Cînd Mircea Chirilov mă întreabă: „Îl cunoşti pe Rene? Pe frizer?“, îmi dau seama că lipseau personajele din povestea noastră.

„Nu e frizer, are frizerie. Săptămîna viitoare face nuntă, dacă mai staţi pînă atunci o prindeţi. Taică-su a venit în Sulina înaintea mea şi îl aştept să vină de la Bucureşti să facem o licitaţie. Dacă îl ţin la licitaţie pe terasă la Pub, nici la nunta lui fi-su nu se mai duce. N-am mai jucat de vreun an. O să fie mare eveniment aici cu nunta asta.

Costică Libakov e sărit de 80 de ani şi ăsta povestea că de la plajă începea Cazinoul. Şi bordelurile. Cică era una Miţa Lunga şi una Crivăţoaia. Ieşise şi-o poezie: «Cînd m-apucă ploaia merg la Crivăţoaia / Cînd mi-e plină punga merg la Miţa Lunga.»

Bănuiesc că erau localurile cu două-trei stele şi tarifele difereau.

Hotelul Laguna, singurul din Sulina, tot de vînzare e. Pe vremea mea îi spunea Gonococul, că era loc de pierzanie.“

La începutul anilor 1900, cînd s-a construit Catedrala de pe malul Dunării, a fost şi acolo o poveste. În doi-trei ani s-a ridicat. După aia a fost pictată şi sfinţită şi dată în folosinţă. Comunităţile religioase din Sulina – nu ţinea nimeni cont că e grec sau armean, creştin să fie, şi toţi săreau şi ajutau. Era un negustor grec pe care îl chema Cifutis. Şi ăsta a început să facă colectă pentru biserică. După ce au ridicat-o şi s-a ajuns la acoperiş, grecul ăsta a zis că tabla pentru acoperiş o dă el. A adus tabla din Grecia cu vaporul, a descărcat-o în curtea prăvăliei pe care o avea şi dimineaţa încărca 10-20 de foi de tablă în căruţă, cît ştia el că folosesc într-o zi şi se aşeza pe scăunel în faţa bisericii şi urmărea cum croiesc muncitorii tabla pentru acoperiş. Ce rămînea, strîngea. A trimis resturile de tablă înapoi în Grecia pentru reciclare. Şi se mai zice despre acelaşi personaj că în fiecare an dădea la biserica grecească cîte un bidonaş de 3 kile de ulei de măsline pentru candelă. Şi ca să fie sigur că uleiul ăsta n-o să-l folosească nimeni la prăjit peşte, ci doar la candelă, turna cîteva grame de gaz deasupra.“

Bomboana de pe colivă

Anul trecut cînd am ajuns în Sulina mi-am dat seama că toate bisericile aveau schele. N-am intrat decît în una. Mircea Chirilov îmi spune că au avut mai multe: „acum patru biserici mai există la noi: româneasca, catolica, greceasca şi lipoveneasca. Şi toate se tot renovează de multă vreme. “

Şi cimitirul de aici e cea mai bună dovadă că locul a fost cîndva cosmopolit şi că Europolis nu e sută la sută ficţiune. Partea evreiască e prima cînd te duci spre plajă.

„Acum nu mai e nici un evreu în Sulina. Cînd am venit eu în ’78, mai erau şi turci, şi evrei. Circulă o poveste nostimă apropo de asta. A murit un evreu şi au anunţat rabinul de la Tulcea să vină să ţină înmormîntarea. I-au dat unuia din Sulina nişte bani să sape mormîntul omului şi l-au învăţat ce să facă în momentul în care vine cortegiul cu mortul. El trebuia să stea să aştepte la poarta cimitirului. La întrebarea rabinului: «Mai sînt locuri aici?» el trebuia să răspundă: «Ăsta e ultimul.» Cu alte cuvinte, că nu mai trebuie să moară nimeni. A venit pasagerul. Din cauza ploii s-a întîrziat mult cu înmormîntarea, cu slujba. Amărîtul ăla care se ocupase de groapă îi aştepta la cimitir zgribulit şi ud. Cînd a venit în sfîrşit cortegiul, rabinul a întrebat: «Mai sînt locuri aici?» Iar ăsta a răspuns: «Am pentru toţi, veniţi aici.» Ce-o fi adevărat din istoria asta, habar n-am, dar ceva acolo tot o fi.“

Seara noastră părea pe sfîrşite. Se apropia de 3, cînd l-am auzit pe povestaşul nostru că zice: „La Biserica catolică este un tablou de-al lui Caravaggio. Aţi auzit de pictorul ăsta, nu?“ Dăm din cap şi rămînem cu gurile căscate. Şi îl putem vedea? El nu-l văzuse, dar noi promitem că a doua zi o să ne ducem să-l căutăm. Am făcut-o, dar degeaba. Ne-am învîrtit prin jurul gardului şi nici ţipenie de doamna de la magazinul veterinar care avea cheia de la biserică.

Nu pot să bag mîna în foc pentru existenţa acestui Caravaggio de la Sulina, dar ştiu că în scurt timp o să mi se facă al naibii de dor de locul ăsta ciudat, în care ficţiunea şi realitatea fac casă mare şi bună împreună.