„Ne este greu să recunoaştem că avem nevoie de ajutor“ - interviu cu Adriana PANAITESCU

Este medic primar, specializat în neuropsihiatria copilului şi a adolescentului, la Clinica de specialitate a Spitalului Universitar Socola din Iaşi.

Potrivit unei statistici recente a Organizaţiei Naţiunilor Unite, România ar fi pe locul 2 în Europa la numărul cazurilor de depresie, cu 800 de noi diagnostice în fiecare zi. Cum credeţi c-am ajuns aici?

În primul rînd, realitatea subiectivă a oamenilor – faptul că trăiesc o suferinţă care pare să nu aibă nici o şansă de rezolvare personală – trezeşte un sentiment de neputinţă, de cădere ontologică, pe care îl recunoaştem greu şi îl comunicăm încă şi mai greu. În aceste situaţii de descumpănire – unii poate că şi-au pierdut slujba, alţii poate că au necazuri familiale –, se pare că adresarea către un specialist este mai promptă decît era înainte să apară multitudinea de probleme pe care oamenii nu le mai pot rezolva singuri. Pe de altă parte, poate că a crescut şi numărul specialiştilor care sînt capabili să pună un diagnostic corect. Asta face ca evaluarea statistică să fie mai consistentă. Mă întreb, însă, cît corespunde această statistică realităţii. Una e ceea ce îţi declară persoana, alta e realitatea clinică, pe care trebuie s-o discerni foarte bine – pentru că nu toată lumea care trece printr-un impas existenţial suferă de depresie.

Numărul mare de cazuri constatate în ultimii ani determină o îngrijorare mai ales la nivel de discurs. În plan real, nu constat nici un program concretizat, palpabil, de prevenire, diagnosticare şi, ulterior, de susţinere terapeutică a acestor persoane. De exemplu, programul pentru formarea medicilor de familie în domeniul depistării şi tratării depresiilor, care a avut un ecou la nivel mediatic, nu pare să se reflecte suficient şi în practică. În ţările civilizate, cam 80% din cazurile de depresie sînt depistate şi tratate de către medicii generalişti. Asta, din divese motive: psihiatrii sînt puţini şi greu abordabili (listele de aşteptare sînt lungi), psihologii nu pot prescrie medicamente sau concedii, aşa că oamenii preferă să meargă la medicul generalist. La noi, de regulă, oamenii se adresează specialistului în situaţii critice, aşteaptă pînă nu mai pot. Deci nu se poate face depistare precoce şi din cauză că e jenant să spui că ai o problemă care se corelează cu sănătatea minţii, pe care n-o poţi rezolva singur sau împreună cu ai tăi. Teama de stigmatizare şi prejudecăţile sînt o realitate. Asta ţine, probabil, şi de modul în care am fost educaţi, de mentalitatea generaţiei să-i zicem „mature“ din România, care nu acceptă aşa uşor că are o problemă pe care n-o poate rezolva prin propriile forţe. Ne este tare greu să recunoaştem că avem nevoie de un ajutor specializat. De asemenea, există şi temerea de stigmatizare, cu urmări evidente asupra vieţii profesionale şi asupra imaginii sociale (oamenii nu vor să ajungă la Socola, să se ştie că au fost acolo, să fie „în evidenţă“). Noi avem o mulţime de griji dacă ne îmbolnăvim. Iar dacă medicul peste care dăm nu e bine pregătit sau are o personalitate cinică sau nepăsătoare sau are alte dominante în viaţă... Lipsa noastră de calitate, a celor care muncim în acest domeniu, contribuie la creşterea şi răspîndirea suferinţei psihice. Asta spun mereu. Problema nu e că oamenii nu s-au adresat la timp unui specialist, problema e că n-a avut cine să-i asculte, să-i înţeleagă.

Care e situaţia în ceea ce priveşte depresia la copii?

La copii, problema depistării şi a adresării părinţilor sau a celor care îi au în grijă către un specialist este şi mai îngrijorătoare. Trebuie să treacă mult timp, să se întîmple ceva la nivel funcţional, adaptativ, foarte sever, ca aceştia să se adreseze unui psihiatru. Şi pînă la medicul de familie e drum lung, mai mult din cauza frînelor interioare ale părintelui, decît din lipsa posibilităţilor. La medicii de familie, nivelul de sensibilizare pe probleme de psihiatrie infanto-juvenilă (exceptînd campaniile de informare susţinute de firmele de medicamente sau de unele asociaţii pentru tulburările autiste) este extrem de modest. Adesea, părinţii care merg la medic pentru problemele de comportament ale copiilor sînt tranchilizaţi cu texte de genul: „Lasă-l să crească, se va rezolva cu vîrsta.“ Părintele trebuie ascultat, iar dacă tu, ca medic, nu eşti pregătit să discerni între o problemă obişnuită de evoluţie la copil şi una care ascunde şi altceva mai complicat psihologic, un minimum de corectitudine profesională te obligă să-l trimiţi la specialist. Această atitudine rămîne încă slab exprimată. În prezent, există foarte mulţi copii care au depresii „mascate“, aşa cum se numeau prin anii ’70 („masca“ aparţinînd psihiatrului). Depresia copilului nu se exprimă prin dispoziţia aparent copleşitor de tristă pe care o constatăm la mulţi adulţi depresivi. La copil, depresia se exprimă în general comportamental, prin instabilitate, funcţionare deficitară – nu se mai joacă, nu se mai pot concentra, se repliază social, nu comunică.

Care e vîrsta cea mai mică la care poate să apară depresia?

Pot apărea depresii şi la bebeluşi. Depresia anaclitică, descrisă prin aniii ’50 de către René Spitz, apare la copii în situaţii de separare de mamă sau de depresie maternă. Fie din cauza unei situaţii existenţiale care face separarea brutală, fie din cauza unei inaptitudini sau a unei depresii care o face pe mamă indisponibilă pentru a-i crea copilului sentimentul de susţinere, de siguranţă, de „acordaj“ afectiv.

Copiii din centrele de plasament sînt mai predispuşi la depresie?

Centrele de plasament au devenit, prea adesea, o pepinieră de patologie psihiatrică, manifestă sau latentă. Cauzele sînt multiple şi complexe. Lipsa personalului specializat şi, mai ales, în număr suficient este o realitate. Dezvoltarea asistenţei maternale susţine, parţial, cîteva nevoi de îngrijire. Un copil abandonat la naştere şi plasat într-un centru nu ar trebui neapărat să fie nefericit, ca să folosim termenul literar. Există, fără îndoială, o suferinţă indicibilă, a lipsei părintelui (în mod esenţial, a mamei), o nostalgie a originii necunoscute, sentimentul teribil de abandon (trăit, adesea, ca nevrednicie personală), dar faptul că ei nu găsesc un substitut parental autentic, o persoană care să creeze ceea ce se numeşte ataşament, adică sentimentul copilului că este în siguranţă, că are pe cine se baza, face problemele şi mai complicate. Adesea, „tulburările de comportament“, pentru care sînt aduşi aceşti copii la spital, ascund suferinţe din domeniul depresiilor şi vulnerabilităţi îngrijorătoare.

Vedeţi vreo diferenţă între pacienţii care vin din mediul urban şi cei care vin din mediul rural, în ceea ce priveşte informarea sau înţelegerea a ceea ce li se întîmplă?

La nivel de informare, există carenţe în toate mediile, ne aflăm într-un hău istoric. Exceptînd bolile psihice care au suscitat interesul specific al firmelor de medicamente şi care au generat campanii de informare, celelalte probleme psihiatrice nu beneficiază de informarea publică necesară pentru a spera un mininum de prevenţie sau de depistare precoce. Tinerii internauţi, tinerii părinţi caută explicaţii şi soluţii eventuale, pentru neliniştile legate de trăiri chinuitoare sau de constatări anxiogene, în universul virtual (unde găseşti informaţii despre tot şi despre nimic, atunci cînd nu ai un bagaj de cunoaştere care să-ţi susţină discenămîntul), el însuşi sursă de confuzie, panică şi alte stări morbide. E o altă problemă complexă, care merită dezbateri şi limpeziri consistente. În mediul rural, în general, nivelul de educaţie şi de informare este mai precar. În privinţa problemelor de sănătate mintală, realitatea este şi mai complicată. Am cunoscut ţărani autentici (tot mai puţini), oameni în plină maturitate, înzestraţi cu o intuiţie şi o înţelegere a tulburării psihice care depăşeau orice educaţie. Noi sîntem proverbiali prin forţa excepţiilor, prin paradoxuri...

Cui i-ar reveni responsabilitatea pentru informarea populaţiei?

Mai ales, nouă, celor care sîntem în primul eşalon de relaţii cu pacienţii. Am observat din experienţa şi din informarea mea că, în ţările civilizate, grija pentru sănătatea mintală şi pentru îngrijirea bolnavilor psihici a început de la „bază“. Am cunoscut confraţi realmente temerari, care n-au aşteptat programe ministeriale, ci au concretizat idei, în baza cunoaşterii realităţii din societatea profundă, şi printr-o implicare personală, pe care noi avem obiceiul de a o ridiculiza. În anii ’60, ’70, cei din Occident au avut norocul unor personalităţi impregnate de vocaţie, de pasiune, de curaj, ce au construit, în regiunile lor, nişte sisteme terapeutice viabile şi astăzi, care, fără îndoială, se metamorfozează în funcţie de provocările socio-economice şi noile probleme ale civilizaţiei. În pofida constrîngerilor economice, există în lumea aşezată o bază pe care oamenii deja au interiorizat-o, ştiu unde să se adreseze dacă li se întîmplă ceva destabilizator, dacă suferă, dacă vor să fie ascultaţi cu înţelegere şi, eventual, ajutaţi. Fiindcă vor găsi, de regulă, într-un serviciu specializat, cunoscut comunităţii, un ajutor. Acest sentiment de abandon şi de confuzie, pe care noi îl trăim din plin, e mai puţin întîlnit în lumea aşezată, în ciuda seismelor sociale ale ultimilor ani. Oamenii aproape că sînt maternaţi (în raport cu realităţile autohtone), nu-şi fac griji legate de documente, de transport, de hrană, de bani, se adresează, pur şi simplu, unui specialist dintr-o instituţie publică, care îl va ghida în degringolada lui existenţială. Noi avem o mulţime de alte griji şi nelinişti dacă ne îmbolnăvim. O altă sursă de depresie...

Despre calitatea generaţiilor noi de psihiatri ce spuneţi?

Şi aici, lucrurile sînt complicate. Există o carenţă de modele. Iar în meseria mea, dacă nu ai exemplul unei personalităţi autentice (psihiatrul nu trebuie să fie doar un medic care să desluşească misterele biologice ale creierului, ci să fie şi un filozof, un om care să-şi pună întrebări, să aibă calitatea de a căuta răspunsuri, de a vibra cu înţelegere la suferinţa celuilalt, rămînînd întreg şi inspirînd încredere), al unei personalităţi care să te inspire, să-ţi sugereze şi ţie cîteva repere de căutare, de formare e mai greu să te formezi doar cu manualele de diagnostic actuale. Constat o sărăcire a curiozităţii an-tropologice, a preţuirii unicităţii persoanei, o reducere la schemă, deci, la boală, la mecanism. Psihiatria se poate practica şi aşa, a devenit şi psihiatrul un tehnician care ascultă zece minute persoana, calculează dacă are numărul de simptome înscrise în formula diagnostică, stabileşte diagnosticul şi dă medicaţia pe care o consideră el eficientă. Cine mai caută semnificaţia simptomului? Dacă rămînem doar la cuantificarea tipului de simptome în tabloul general, riscăm să trecem pe lîngă realitatea subiectivă, cea care ar trebui să ne intereseze. Riscăm, adesea, să nu mai vedem întregul.

Care e rolul asistenţilor sociali în procesul de depistare şi vindecare?

În psihiatrie, nu poate fi concepută o strategie terapeutică fără asistenţii sociali, ei sînt cei care intermediază şi concretizează o bună parte din planul terapeutic, care se zbat pentru aplicarea drepturilor pacientului şi susţinerea lui în plan social, pe piaţa muncii ş.a.m.d. Am cunoscut şi am lucrat cu profesionişti admirabili. La noi, însă, asistenţii sociali sînt extrem de puţini şi copleşiţi de multitudinea sarcinilor pe care le au. Şi atunci, chiar dacă reuşeşti să-ţi cunoşti bine pacientul şi să gîndeşti împreună cu el şi cu familia lui un plan terapeutic, nu ai mijloacele de a-l concretiza. Devii un nenorocit de psihiatru frustrat, care scrie o reţetă şi îi spune omului să mai vină, ca să-i mai scrie încă o reţetă, poate mai eficientă ş.a.m.d. Nu te poţi sprijini pe o reţea solidă de rezolvare a problemelor pacientului. Constrîngerile economice, adesea absurde, sînt tot mai greu de gestionat. Prin urmare, preocuparea pentru calitatea actului medical riscă să se dilueze. Sînt specialişti care se străduiesc să ajute, rămînînd, în spiritul ştiinţei lor, insule izolate, expuse uzurii, mînaţi mereu de dorinţa de a folosi celuilalt prin cunoaşterea şi echilibrul lor. Da, mai există totuşi modele, şi psihiatria are de ce să rămînă optimistă.

Andrew Solomon spunea în Demonul amiezii că, în principiu, tratamentul depresiei presupune şi medicaţie, şi psihoterapie. Cam care e tendinţa în România?

Toţi psihiatrii ştiu asta. Mai ales cînd vorbim de depresiile endogene, cele la care există clar un mecanism biochimic care explică simptomele, medicaţia este obligatorie. Fără îndoială că psihoterapia poate fi un sprijin necesar. În depresiile reactive, situaţionale, determinate de problemele existenţiale diverse, în depresiile care survin la personalităţi fragile, psihoterapia este prima abordare terapeutică. Medicaţia poate fi o soluţie temporară şi este cel mai lesne de abordat. Farmacoterapia atenuează intensitatea simptomului, calmează, pentru ca apoi pacientul să fie abordat psihologic, pentru soluţionarea problematicii de care suferă. Dacă lăsăm totul în baza medicaţiei, fără îndoială că şi noi, şi pacientul vom fi decepţionaţi. Este esenţială construirea unei alianţe terapeutice cu pacientul, cu cei care îi sînt apropiaţi. La copii, abordarea trebuie să fie, în primul rînd, psihoterapeutică, de susţinere a familiei şi de atragere a acesteia în efortul terapeutic. Depistarea precoce, consilierea profilactică a părinţilor sînt gesturi terapeutice primordiale. Mai sînt atîtea de făcut pentru a ne dezvolta în aceste direcţii de informare şi prevenire...

De ce în România nu se prea dă un diagnostic separat de anxietate, ea fiind considerată o manifestare a depresiei?

Aceste categorii diagnostice pot exista şi separat. De multe ori, depresia se asociază cu anxietatea, dar există patologii în care anxietatea este în prim-plan, aprecierea depinde de acurateţea diagnosticului, a observaţiei pe care o face psihiatrul. Există şi tulburări anxioase de sine stătătoare, pentru care depresia e secundară. Există şi depresia anxioasă, o categorie incertă pe care o atribui atunci cînd observaţia pacientului încă nu s-a încheiat. De fineţea identificării simptomului central depinde şi alegerea tratamentului, fără îndoială. După cum spunea unul dintre profesorii mei, dacă nu vezi simptomul central, problema esenţială a persoanei din faţa ta, soluţia e pierdută pentru că n-o să ştii ce să alegi din multitudinea de molecule care se creează, la intervale tot mai scurte (industria farmaceutică nu doarme niciodată).

Vi se pare că există o categorie de populaţie mai vulnerabilă la depresie?

În primul rînd, sînt cei care au vulnerabilităţi de natură biologică, cei care fac depresii endogene, patologii afective cronice sau recurente. Apoi, sînt categoriile cu personalităţi vulnerabile, dizarmonice, care riscă să se decompenseze într-o manieră depresivă cînd se confruntă cu experienţe dificil de suportat sau de gestionat. Mai sînt depresiile situaţionale, care pot afecta pe oricine şi care sînt determinate de factorii sociali, economici, de presiuni pe care oamenii nu le mai pot gestiona singuri, de pierderi brutale în plan afectiv etc. Nici măcar cînd eşti evidenţiat la serviciu, nu este cineva care să te bată pe umăr şi să-ţi spună „Ştii, ăsta e un pas spre o nouă şansă...“ La noi nu ai nici o şansă, te trezeşti la 50 şi ceva de ani ejectat din sistem. Toată această degringoladă socială, familia care se destramă, copiii care rămîn de izbelişte, lăsaţi la bunici, la neamuri, în centre de plasament, toate sînt situaţii extrem de solicitante, pentru care nu avem suficiente mijloace de depistare şi de susţinere. Chiar dacă eu, ca psihiatru, depistez problema, nu am, de cele mai multe ori, cu cine să colaborez mai departe în susţinerea pacientului, cu personalul de la protecţia copilului sau cu cei din şcoală. Ideea de muncă împreună, de efort colectiv, de solidaritate ne este străină.

Cît de mult contează faptul că sîntem un popor majoritar ortodox, în raportarea noastră la depresie?

Fără îndoială, credinţa (creştină, budistă, animistă, ateistă etc.) este un sprijin pentru orice individ, este axa persoanei. Pe unii îi ajută să gestioneze definitiv sau pe termen lung provocările vieţii. Foarte mulţi dintre cei care sînt credincioşi practicanţi cer, însă, sprijin în primul rînd preotului. Dacă preotul nu este suficient de informat asupra patologiei psihice, ca să poată discerne între o suferinţă provocată de o debusolare spirituală şi o suferinţă psihiatrică autentică şi să orienteze omul către medic, lucrurile se complică. Întîlnim adesea bolnavi psihici care sînt itineranţi pe la diverşi duhovnici, îndrumători în plan spiritual. Dacă o parte dintre credincioşii practicanţi se adresează medicului, o fac adesea tardiv, îndrumaţi de către prieteni, apropiaţi sau de către instanţe publice. De regulă, e o situaţie limită, în care simptomele nu mai pot fi ameliorate prin nici un mijloc anterior adresării la medic. Ajung în situaţii de urgenţă. Credinţa autentică este un sprijin psihologic incomparabil. Şi în relaţia cu psihiatrul este importantă credinţa. Dacă medicul nu-ţi inspiră credinţă, încredere e mai greu să evoluezi. Desigur, pacienţii sînt fragili în capacitatea de a mai avea încredere. Dacă psihiatrul are calitatea să trezească această încredere, această alianţă intimă cu pacientul, procesul de evoluţie va începe, cu siguranţă. Poţi să vii cu cea mai grozavă moleculă din lume, timpul trece steril în absenţa acestei alianţe umane. Pînă la urmă, despre asta-i vorba, despre arta de a ajunge la sufletul celuilalt. 

a consemnat Luiza VASILIU