Tema săptămînii

Gică Petrescu a fost o mare, uriaşă legendă a muzicii româneşti, cu melodii de muzică uşoară, cîntece de petrecere, dar şi piese de muzică populară cîntate cum numai el ştia. Se împlinesc 100 de ani de la naşterea sa, chiar dacă pe seama vîrstei reale au circulat atîtea glume şi versiuni.

Televiziunea a fost doar un capitol în cariera maestrului Gică Petrescu, dar cel mai benefic mod prin care l-au cunoscut cei mai mulţi dintre noi. Întîlnirea cu el a fost şansa noastră de a trăi muzica lui Ion Vasilescu şi a lui Henry Mălineanu, sau cea a lui Ionel Fernic…

El era un om educat, dintr-o altă epocă. Un om fin, cultivat, curtenitor. Nu avea nici un strop de mîrlănie, cum se obişnuieşte astăzi, pentru tînăra generaţie de bărbaţi. În comunism au fost educaţi bărbaţii ca să ajungă cum au devenit acum.

În copilăria mea, radioul se deschidea dimineaţa între 6 şi 7 şi se închidea la miezul nopţii. Acesta transmitea, destul de des, şi melodii interpretate de Gică Petrescu. La auzul cărora Maia stingea focul de sub rîntaşul atent supravegheat pînă în acea clipă, pentru a-l asculta cu o lacrimă atîrnată de pleoapa violacee.

Cînd spui că 92% din frauda la bancomat din Marea Britanie este făcută de români, e sigur că nu generezi sentimente pozitive la adresa românilor. Alteori, este vorba pur şi simplu despre scăpări, oameni care cunosc prea puţin, dar sînt personalităţi cunoscute şi atunci ceea ce spun are impact.

Cînd am ajuns la baza scării în spirală am văzut sîngele. Şi cu fiecare pas urcat pe o spirală absurdă, vedeam sînge. Al meu, poate, al colegilor, cu siguranţă. Facultatea de Litere era invadată de lămpaşe, de uniforme, de bastoane şi de mirosuri…

Pe 14 iunie, de dimineaţă, Viorel Ene mergea la serviciu. A ieşit de la metrou la Piaţa Universităţii. Purta ochelari şi avea barbă. Era îmbrăcat într-un costum de blugi. A fost oprit pe stradă de un grup de mineri şi legitimat. Asupra sa, minerii au găsit un carnet de membru PNŢCD. L-au snopit în bătaie.

Lungile zile de 13, 14 şi 15 iunie 1990 au fost decisive pentru traiectoria României post-comuniste şi ocupă un loc privilegiat în memoria noastră colectivă. Totuşi, filtrul utilizărilor politice, al propagandelor, al deformărilor de tot felul îngreunează aproape pînă la imposibilitate accesul la autenticitatea acelor momente.

„Eram doctorand la Universitatea din Massachusetts. Profesorul nostru a alcătuit o echipă, împreună cu mine şi alţi cinci doctoranzi. Studiase înainte în Tirol şi era interesat de problemele etnice.  A vrut să vadă cum trăiesc oamenii în socialism. Aşa că am venit în România.“

În vara anului 1990, cei trei actori principali la mineriadă aveau ceva în comun: speranţa şi frica. 1) Manifestanţii sperau că şi în România se poate implementa un sistem democratic şi le era frică de faptul că cei din eşalonul doi al PCR vor reînvia stafia comunismului.

„Am făcut din Petrila Periferia Culturală Europeană. Am luat cu ea vreo patru premii la gale ale societăţii civile româneşti. N-am primit nici un ban de la Primărie. Şi cu asta, totuşi, lumea de aici nu dă năvală la acţiunile de culturalizare.“

„Nu prea se putea scrie echidistant, pentru că se scria fie pragmatic, ca un angajat al noii puteri, fie emoţional, din zona Opoziţiei: e imposibil de transmis încărcătura emoţională provocată de libertatea plătită cu sînge în decembrie ’89 şi de absenţa justiţiei.“

În perioada 2009-2012, David Schwartz a întreprins o cercetare teatrală şi a realizat două producţii de teatru pornind de la evenimentele din 13-15 iunie 1990: Capete înfierbîntate. 13-15 iunie 1990 (text: Mihaela Michailov, cu: Alexandru Potocean, premiera – mai 2010) şi subPămînt.

Pe măsură ce tehnologia ia locul vechilor mijloace de exprimare, obiectele trecutului tind să dispară într-o cutie cu amintiri. Vom pierde oare cărţile? Tehnologia s-ar putea să construiască tocmai podul care conectează trecutul la prezent. Vom mai avea cititul, dar formele sale se vor diversifica.

„Nu mai e ce-a fost“ – iată o frază universală. Cred că au spus-o şi latinii privind cum se prăpădeşte Imperiul Roman, o spun şi domnii de azi uitîndu-se cum „respectul de altădată“ nu-şi mai găseşte azi continuitatea, o spun şi diversele apocalipse de buzunar.

"Privită de foarte deasupra, pentru editorul ei, o carte electronică nu diferă încă, din punctul de vedere al nevoii de a fi publicată, cu nimic de cartea clasică. Aşa se şi explică faptul că mai bine de două treimi din numărul cărţilor publicate de Polirom sînt accesibile şi în format digital."

Citesc mult pe iPad, de obicei informaţie publicată în agregatoare de conţinut cum e Zite. O consecinţă imediată este că descarc după aceea cărţi electronice de la Amazon sau aplicaţii din Appstore. Polenizarea porneşte aleator, pe diverse canale şi dispozitive, şi te aruncă, în funcţie de împrejurări, pe altele.

"Publicul CD-cărţilor este unul foarte divers. De titlurile cuprinse în Colecţia „Biblioteca de poezie românească“ sînt interesaţi atît tinerii (liceeni, studenţi), cît şi generaţiile mai vîrstnice. Practic, publicul-ţintă pentru o carte de poezie în lectura poetului este iubitorul de poezie în general, cel care vrea să descopere şi dimensiunea sonoră a poemelor."

Probabil că în fiecare casă existau locuri interzise copiilor, pentru că obiectele care le populau purtau o valoare greu de înţeles de către cei mici. Cărţile de pe raftul de sus nu trebuiau atinse, casetele video nu erau un motiv de joacă, iar unele dintre viniluri, însoţite de autograf, stăteau la loc de cinste, departe de ochii şi mîinile copiilor.

Mediul online oferă în zilele noastre un acces bulimic la informaţie şi, din ce în ce mai mult, la ceea ce numim tradiţional „arte vizuale“. Lumea artei a adoptat tardiv tranziţia către Internet din două motive: frica de a devaloriza operele prin răspîndirea lor online şi incompatibilitatea virtualului cu fizicalitatea lucrărilor.

Ascult muzică din „fragedă pruncie“; la trei ani fredonam „Purple Rain“ a lui Prince. Doi ani mai tîrziu adoram caseta cu „Thriller“. Partea mea favorită era cînd rîdea malefic Vincent Price pe pasajele de spoken word. Numai că atunci nu ştiam cine este el şi ce este spoken poetry în muzică.

"Un audiobook este, pînă la urmă, o carte, aşa că diferenţele dintre o carte clasică, tipărită pe hîrtie, şi o carte audio sînt irelevante atunci cînd scopul final al lecturii/audiţiei este accesul la idee sau la poveste."

Mai vreau să fiu profesoară? Îmi pun întrebări. Retorice, naive, dramatice, utopice etc. Răspund din cărţi, din viaţă sau deloc. „La firul ierbii“, un portret al tînărului profesor. Vedere din România.

Pe parcursul celor doisprezece ani am fost preocupată să reduc impostura în care mă aflam: fusesem livrată de Universitate drept profesoară calificată, fiind, în fapt, cu totul nepregătită didactic. Norocoasă a avea vocaţie de profesoară, am reuşit să găsesc motivaţia să studiez, să reflectez, să investesc financiar...

Mi-am asumat acest risc, de a fi profesor, în momentul în care m-am hotărît că aceasta este meseria pe care o voi practica. Astfel, după mulţi ani de studiu, am ajuns la concluzia că meseria de profesor trebuie să ţi se potrivească, trebuie să fie esenţa caracterului tău.

În urmă cu cîteva zile, ştergînd praful, am dat peste o casetă video veche, cu mine în clasa întîi, purtînd codiţe şi şoseţele albe cu broderie, ce ieşeau din nişte pantofiori roşii de lac. Mi-am văzut faţa speriată şi mîna încordată, ce ţinea strîns un buchet mare şi pompos de flori, pentru doamna învăţătoare

Nu voi începe cu o introducere standard despre cum profesorii sînt stîlpul educaţiei şi al formării noastre ca persoane şi că ei pun bazele unei societăţi bine instruite, nu voi începe să vorbesc despre vocaţia de profesor.

Prima dată îi caut privirea. Încerc să ghicesc cum a fost ziua lui, dar nu-l întreb nimic. Mi-ar răspunde, invariabil, că „a fost bine“. O zi obişnuită, într-o şcoală obişnuită. În care un elev petrece în clasele primare, în medie, 640 de ore în fiecare an.

Predau matematica şi nu întotdeauna acest obiect este foarte îndrăgit de elevi. M-am străduit ca profesor să-i învăţ pe elevii mei să descopere frumuseţea matematicii, ineditul unei rezolvări, eleganţa unui raţionament, accesul la filozofia acestei ştiinţe şi, în esenţă, o noimă a vieţii înseşi.

● Poate că multor copii nu le place şcoala din cauza profesorilor – am tot văzut asta la televizor. Lumea este un fel de labirint în care profesorii ne sînt călăuze. (Bianca Oprişanu)    ● Bine ar fi dacă la unele ore predarea s-ar face în format electronic, ca să nu mai venim cu atîtea cărţi şi caiete care, la urma urmei, sînt destul de grele. (Ana-Maria Ilea)