Elevii cuminţi ai şcolilor noastre

Prima dată îi caut privirea. Încerc să ghicesc cum a fost ziua lui, dar nu-l întreb nimic. Mi-ar răspunde, invariabil, că „a fost bine“. O zi obişnuită, într-o şcoală obişnuită. În care un elev petrece în clasele primare, în medie, 640 de ore în fiecare an. Suficient timp, aş spune, pentru ca orice învăţător să ajungă să-şi cunoască bine fiecare elev. Şi să poată spune mai mult despre el decît „copilul dumneavoastră este / nu este cuminte la şcoală“. 

Cînd am auzit această etichetă pusă copilului meu, am început să mă îngrijorez. Şi, în cele din urmă, am luat hotărîrea de a-l muta într-o altă şcoală. Fiindcă de această „cuminţenie“ instituţionalizată m-am ferit şi eu pe toată perioada şcolarizării mele şi încerc să o evit şi în cazul copiilor mei. Cuminţenia înţeleasă ca

,

Încă o

, uneori, în prima îmbrăţişare pe care o primesc de la şcolarul firav, uşor apatic, pe care îl recunosc cu greu în mulţimea de cămăşi albe şi capete tunse scurt, uniform. Încercăm să ieşim cît mai repede din acest spaţiu care simt că-l împovărează mai mult decît ghiozdanul greu din spate.

Îl întreb ce mai este nou pe una dintre planetele pe care şi le inventează, dacă a mai fost vreun tsunami în largul unui ocean inventat tot de el sau dacă a mai apărut vreo specie nouă de animale pe vreo planetă şi-l invit să pornim spre un loc drag lui. Imaginar. Fiindcă acesta este trucul pe care îl folosesc pentru ca el să redevină copilul exuberant, curios, dornic de a povesti. Şi, ca întotdeauna cînd vorbeşte despre ceva care-l pasionează, se transpune cu totul în poveste. Ochii îi strălucesc de încîntare, faţa i s-a înveselit brusc, iar el povesteşte cu însufleţire despre un nou sistem solar care tocmai prinde viaţă în imaginaţia lui. Mă bucur că-l pot însoţi în cele mai multe aventuri. Că sînt în fiecare zi lîngă el şi am timp să-l ascult. Şi să-i pun întrebări sau să-i răspund la nenumăratele lui curiozităţi şi nelămuriri. Legate de şcoală, de viaţă, de fapte care s-au întîmplat în trecut şi pe care ar vrea să le înţeleagă sau în legătură cu lumi care încă nu au fost descoperite. Iar atunci cînd este cuprins de stări de amorţeală, de plictiseală sau de teamă, încerc să-l provoc să-şi folosească creativitatea pentru a ieşi din ele. 

Adesea, îmi povesteşte despre o ţară cu un nume ciudat, unde lucrurile sînt pe dos faţă de cum se întîmplă aici. Week-end-urile, de exemplu, se întind pe cinci zile, la şcoală se merge doar două zile pe săptămînă, pauzele sînt mai lungi decît orele, iar pentru acasă, evident, nu se dau teme. Profit de portiţa deschisă pentru a afla ce i-ar plăcea lui să facă la şcoală, în afară de ceea ce am aflat deja.

Copilul tînjeşte după joacă şi acasă, şi la şcoală. Din păcate, în cele mai multe şcoli din România, el trebuie să se adapteze unui regulament rigid, din care joaca este exclusă sau, cel mult, rezervată pauzelor şi elevilor. Deşi se tot discută şi la noi în ultima vreme despre importanţa pe care o are jocul în procesul de învăţare, despre aplicarea metodelor nonformale de învăţare în şcoli, despre faptul că educaţia şi jocul nu ar trebui să se excludă. Ca răspuns, Ministerul Educaţiei Naţionale a demarat de cîţiva ani programul „Să ştii mai multe, să fii mai bun!“, în cadrul căruia elevilor li se permite, în Săptămîna Altfel, să se joace mai mult, să rîdă, să vină fără uniformă, să fie din nou copiii zglobii pe care ni-i dorim. Aşadar, unui profesor i se permite, oficial, ca timp de cinci zile pe an să acorde atenţie

,

Nu am observat nici mai mult entuziasm din partea profesorilor, nici mai multă veselie în curtea şcolii în timpul acestei săptămîni. Doar copii mai derutaţi şi mai obosiţi. De vizitele pe bandă la muzee, la biblioteci, la fabrici de pîine sau de ciocolată. De faptul că, după ce un semestru întreg în care li se se spune cum, cînd şi ce să deseneze, deodată li se cere să fie creativi şi originali. Pentru ca în următoarele zile să li se ceară să redevină

şi atît… 

Pare şi mai încurcat acest sistem educaţional, şi mai fără de ieşire. Fiindcă, de cele mai multe ori, profesorii care chiar vor să facă şcoală altfel par să se lupte cu mori de vînt. Să păcălească sistemul. Şi programa şcolară. Să cîştige bunăvoinţa conducerii şcolii. Şi a părinţilor. Să colaboreze cu artişti şi oameni de cultură. Din fericire, am aflat că există o comunitate a artiştilor, educatorilor, operatorilor culturali şi şcolilor interesate în dezvoltarea de activităţi culturale în context educaţional (realizată prin programul „Susţine cultura în educaţie“), căreia m-am alăturat şi eu în semn de solidaritate cu profesorii care vor să schimbe lucrurile din interior. Şi pentru care mi-aş dori şi eu cîteva schimbări. 

Mi-aş dori ca profesorii copiilor mei să fie mai bine plătiţi. Şi să fie modelele copiilor noştri. Să nu mai predea la clase cu peste 30 de elevi. Ca să-şi facă timp să-i asculte mai mult. Şi să mai aibă energie să se joace cu ei. Să găsească modalităţi de a le stîrni curiozitatea faţă de lumea necunoscută ascunsă în manuale. Să găsească mijloace de a le stimula imaginaţia şi pofta de învăţare. Sau să ceară ajutor. Pentru ca şcoala să nu mai fie locul copiilor cuminţi, ci a celor care vor să revină la şcoală. Cu plăcere. Şi cu bicicleta. Fiindcă aşa îşi doreşte băiatul meu. 

Valentina Bâcu coordonează asociaţia culturală „Cîte-n lună şi-n mansardă“ şi este mamă a doi copii.