Tema săptămînii

Pentru a fi inspirat e necesar să fii pasionat, implicat, iar asta ţine de mecanismul motivaţiei personale. Inspiraţia vizează căutarea creativă de soluţii la problemele vieţii, aşadar ea este un atribut al creativităţii ca dimensiune a condiţiei umane şi vorbeşte despre ceea ce ne pasionează, despre cine sîntem.

Azi ai la dispoziţie doar 10-15 minute, în care trebuie să „clădeşti“ în memoria judecătorului. Minute preţioase pe care nu vrei să le iroseşti. Aş zice că eşti inspirat atunci cînd reuşesti să rezişti tentaţiei de a înşira toate argumentele şi nu doar pe cele esenţiale.

Pentru mine a urca un munte reprezintă o trăire foarte personală şi foarte intimă. Nu este vorba de a urca doar fizic un munte. Pentru mine, a urca un munte înseamnă, de fapt, a ajunge la un înţeles superior despre sinele meu, despre viaţă.

Nu pot să ascund zîmbetul care mi-a răsărit pe faţă atunci cînd, la o dezbatere care se vrea cumva o repovestire a Europei, am aflat că multe persoane ar dori să afle răspunsuri la următoarea întrebare: „Dar ce credeţi despre ţara noastră?“ Bineînţeles, este întotdeauna bine să ştim ce gîndesc ceilalţi despre noi.

Pentru că Dilema veche este primul jurnal românesc pe care l-am citit, străduindu-mă să înţeleg ceva. Încă păstrez o fotografie din anul 2009 în care, aşezat la masă pe terasa unui restaurant pe malul lacului Snagov, răsfoiesc o ediţie a ziarului care avea pe prima pagină un articol cu titlul „Moartea jurnalismului“.

La Festivalul din 2014, o fanfară scoţiană anunţa publicul că începe festivalul. Anul acesta, spaţiul Cetăţii Alba Carolina va fi „invadat“ de Emy Drăgoi şi o trupă de acordeonişti, care vor chema spectatorii la evenimentele Festivalului Dilema veche 2015.

De cîteva decenii, Angelo Branduardi este un muzician unic şi original, greu de integrat într-o categorie sau într-un gen. Dacă ne uităm pe Wikipedia, de pildă – şi cine nu se uită, în zilele noastre? –, constatăm că e definit drept „cîntăreţ şi autor de folk/folk-rock“.

A devenit tot mai neconvingător să vorbeşti despre poporul român în unanimitate. Nu mai există certitudini cu privire la nici o categorie socială sau de vîrstă. E greu să spui că românii sînt săraci, cît timp cozile din supermarket-uri – sărbătoare sau nu – sînt nesfîrşite.

Se spune despre noi, românii, că sîntem un popor care se lamentează mai mult decît celelalte popoare. Ne lamentăm. Ne văităm exagerat. Nu acţionăm. Există în psihologia noastră orientală o înclinaţie spre nemişcare, o abandonare în faţa vremurilor, o statornicie a pietrei peste care trec apele.

O vorbă atribuită lui Voltaire spune că „Le mieux est l’ennemi du bien“ sau tradus: „Mai binele este duşmanul binelui“. Dar, în bagajul naţional de proverbe, românii nu au traducerea zicalei franţuzeşti, ci varianta autohtonă (şi mult mai pesimistă): „Rău cu rău, dar mai rău fără rău“.

Omenirea se află într-o situaţie dezastruoasă, din cauza gravei şi masivei agresiuni extraterestre exercitată de către fiinţe extraterestre gravitaţionale de tip reptilian, vulturian şi peştilian asupra fiinţelor terestre luminoase (umane), de tip gorilian (oameni luminoşi-umani).

Asta cu americanii care au înscenat, cu ajutorul lui Kubrick, aventura spre Lună este doar cea mai celebră dintre teoriile abracadabrante care ne înconjoară. Absolut orice eveniment mai senzaţional poate fi (şi este!) explicat printr-o conspiraţie: farfuriile zburătoare, moartea lui Kennedy sau a prinţesei Diana, 11 septembrie…

La început de secol XX se călătoreşte pentru interese comerciale, în scop recreativ şi terapeutic, din pasiune sau din snobism. Cu trenul – marea descoperire a veacului trecut, cu atîta scepticism acceptată –, dar mai ales cu automobilul, fascinantă invenţie care conferă o libertate de mişcare nemaiîntîlnită pînă acum.

Litoralul românesc e rupt în două – o bucată ultra-circulată de staţiuni şi o bucată pustie de deltă. Am căutat o viziune de ansamblu asupra acestui spaţiu. Şi am mai căutat acea linişte psihologică pe care ţi-o dă contactul cu nesfîrşitul apei. Şi ne plac provocările.

Drumul pe plajă de la Sfîntu Gheorghe la Portiţa trece prin zone de stufăriş, de scoică, pădure, grind şi e întrerupt pe alocuri de canale care se varsă în mare. Întîlnim mistreţi, o colonie de 50 de vaci şi cai care ne provoacă să ne punem întrebări despre rolul omului în lume, o broască ţestoasă leşinată de căldură, raci de mici dimensiuni, peşti, cormorani, tăuni şi celebrii ţînţari.

Turiştii vor condiţii, dar preferă să nu plătească şi să se înghesuie unde e gratuit. De aici mizeria şi improvizaţia de care se plînge toată lumea, gunoiul nu e al lor sau al nostru, e întotdeauna al altora care au trecut înaintea lor pe acolo.

Cel mai mult îmi plăcea să mă uit pe fereastră pînă mi se turtea nasul de ea şi aburii veneau de pe nări şi din gură pe geam şi aveam senzaţia că e ceaţă afară. Al doilea lucru care mă surprindea foarte tare era că nu ştiam de ce trenul mergea înainte, iar copacii rămîneau în urmă.

În Elveţia am ajuns pentru că eram bun la învăţătură, elveţienii s-au înfrăţit cu orăşelul nostru montan şi, ca nişte adevăraţi fraţi, au dat o directivă ca un grup de 50 de elevi, cei mai buni la învăţătură din oraşul nostru, să meargă să stea două săptămîni pe banii statului elveţian într-o staţiune de lîngă Zürich.

Prima condiţie a intrării în vacanţă este să fii uşor, să nu mai tîrăşti tot felul de poveri aparent necesare după tine, în speranţa că îţi vor fi de folos într-o zi. Altfel, reproduci în avans modelul pensionarilor care pun la învechit pe balcon toate lucrurile utile pe care nu le vor căuta niciodată.

Deşi am văzut pe cineva care citea un poliţist, proporţia scrierilor uşurele, „de vacanţă“, e mai mică decît mă aşteptam. Pe plajă, oamenii au mai degrabă Llosa, Houellebecq, Hertha Müller. Un tînăr citeşte singur pe un prosop, sub soarele blînd al dimineţii, Boris Vian, Nuvele inedite.

– acte şi bani  – spray & briceag & cuţit & deschizător sticle  – toporaş

Am întrebat cîţiva cititori cu ocupaţii şi pasiuni diferite care e, pentru ei, cartea cea mai potrivită pentru vacanţa de vară. Răspunsurile lor ar trebui să ne ajute să găsim mai uşor cărţile numai bune de citit în lunile de langoare estivală.

Din motive necunoscute absentam cel mai adesea eu, care nu reuşeam să-mi fac patul la timp. Îi auzeam pe ceilalţi cîntînd Azi e zi de sărbătoare, dar nu-mi găseam tenişii, luaţi probabil în grabă de altcineva, sau mi se rupea elasticul de la trening.

Imediat ce dă căldura, Bistriţa se desprinde de marginile ei, saltă puţin, face un ocol, apoi pluteşte o săptămînă întreagă deasupra mării. O platformă în mişcare, un cîmp transparent care filtrează soarele pentru ca bronzul să fie uniform.

Îmi poţi arăta pe cineva care să pună vreun preţ pe timpul său, care să-şi socotească durata zilei, care să înţeleagă că moare în fiecare zi? Tocmai într-asta greşim: privim moartea dinaintea noastră, numai că mare parte din ea este deja în spatele nostru. Moartea este stăpînă pe viaţa care a trecut.

Cine îşi mai aminteşte acum de Gică Petrescu, de personalitatea atrăgătoare a artistului care a încîntat publicul decenii, traversînd epoci şi evenimente greu de suportat? Nimeni! Acum, emisiunile de radio oferă muzică cu texte anglo-americane, cu interpreţi şi titluri greu de pronunţat sau memorat.