Criza economică între conspiraţie planetară şi eveniment social obiectiv

Probabil că nu există un eveniment recent despre care să se vorbească atît de mult aşa cum a fost criza economică declanşată în anul 2008. Cele mai multe discuţii s-au purtat, aşa cum era de aşteptat, în jurul unui conspiraţionism ieftin, care n-a depăşit nivelul bîrfelor din satul copilăriei mele, în care oamenii fabulau intens despre averea gestionarului de la Mat sau despre numărul de iubite pe care le avea noul pădurar. Atît gestionarul, cît şi pădurarul reprezentau fiecare, în sine, un centru de putere, iar puterea a avut mereu ceva misterios şi ascuns, care ridică multe întrebări şi care provoacă pînă şi imaginaţia ultimei babe. Aşa am auzit acum şi despre criză, de la oameni cu pretenţii mult mai mari, cum că ar fi fost pregătită de mult în „laboratoarele“ nu ştiu cărei puteri mondiale. În general, conspiraţionistul are o atitudine atotştiutoare, imposibil de suportat şi, mai ales, el nu vorbeşte tare, „să nu ne audă ăştia“. El şopteşte cu aerul că spune adevăruri fundamentale, pe care numai iniţiaţii în tainele mersului lumii le pot cunoaşte. Evident că explicaţiile sînt false şi asta se vede de la distanţă, prin simplul fapt că totul este explicabil. De fapt, aceasta este caracteristica de bază a iubitorului de conspiraţii. El ştie orice şi explică orice prin orice. Însă lumea este mult mai complicată şi drumul explicaţiilor adevărate rămîne presărat cu multe întrebări fără răspuns, pentru că încă mai avem multe de aflat despre noi şi despre construcţiile noastre sociale. 

Mecanismul de declanşare a crizei este simplu în desfăşurarea sa, dar în acelaşi timp destul de complex. În esenţă, este legat de psihologia umană, de o maximizare a profiturilor în „vremurile bune“ şi în acelaşi timp de fugă, de retragere, de părăsire a scenei, atunci cînd „vremurile nu mai sînt bune“. Economia reală antrenează sistemul bancar în acest cerc vicios al „veseliei“ sau „tristeţii“, inevitabil de altfel, dacă vom ţine cont de modul de manifestare a ciclului economic. O criză economică este punctul final al unui ciclu economic. Acest decalaj dintre sectorul real al economiei şi cel monetar se află atît la baza instalării euforiei (pe fondul creşterii economice), cît şi la baza instalării panicii (pe fondul recesiunii economice). În esenţa sa, criza economică este un moment de ruptură, de modificare a parametrilor de funcţionare ai unui sistem economic, ce intervine în mod obiectiv în urma unor acumulări de ordin cantitativ şi calitativ. 

În dezbaterea despre combaterea crizei economice trebuie să spunem că o exprimare corectă ar fi aceea de „combatere a efectelor crizei“ şi nu de „combatere a crizei economice“. Se întîmplă aşa pentru că o criză economică nu este provocată niciodată de cineva anume şi nu începe vineri la ora 12, după cum nu se termină sîmbătă la ora 14. Desfăşurarea fenomenului social are ceva obiectiv, aşa cum desfăşurarea fenomenelor naturale şi fizice se produce dincolo de noi. Este imposibil de cuantificat momentul de început al crizei. Chiar dacă toată lumea îşi dă seama că acţionează în interiorul unui „balon“ financiar, nimeni nu este dispus să acţioneze din vreme şi nimeni nu ar accepta asemenea măsuri. Imaginaţi-vă că vă aflaţi într-o dimineaţă într-o staţie de metrou şi vă grăbiţi foarte tare spre locul de muncă. Chiar dacă cineva va veni lîngă dumneavoastră să vă spună că posibila urcare în metrou o să vă coste contractarea unei răceli, pentru că acolo sînt cîţiva oameni răciţi, veţi zîmbi, vă veţi asuma riscul şi veţi urca în primul vagon care trage mai aproape. Riscul face parte din noi şi îl asumăm, uneori, ca pe un mod de a fi. Ce dacă răcim?! Important este să ajungem repede la locul de muncă.  În acelaşi timp, în psihologia umană funcţionează acel gînd ascuns, conform căruia „nu mi se poate întîmpla tocmai mie să răcesc“. De fapt, acest gînd este o dulce alinare în faţa ispitei de a intra în jocul dat de riscuri şi profituri. Beţia cîştigului care există în economie în perioada de avînt economic nu se poate compara cu nimic. Toată lumea este veselă şi toată lumea se află în joc. Foarte puţini – extrem de puţini – sînt cei care se gîndesc că vor veni şi vremuri grele şi acţionează în consecinţă, adică pun bani lichizi deoparte sau opresc investiţii cu un potenţial de risc ridicat. De fapt, „combaterea crizei“ ar trebui să fie un apanaj al firmei, al managerului la nivel microeconomic, iar „combaterea efectelor crizei“ ar trebui să fie apanajul managementului la nivel macroeconomic. Efectul de maximizare a profiturilor este un drog care paralizează antreprenorul şi-l duce în mod sigur în această ecuaţie şi la acest efect de pustiire, de faliment generalizat, pe care îl induce o criză în desfăşurare. Un alt motiv pentru care natura umană nu se poate adapta şi nu acţionează anticiclic este dat de faptul că timpul, perioada scursă între desfăşurarea unor mari crize economice şi financiare, este destul de mare. Dacă discutăm de ciclul economic de tip Kondratieff, atunci timpul dintre două crize este de 50 de ani, o perioadă destul de lungă pentru a permite ca memoria colectivă, a evenimentului de criză anterioară, să se şteargă.  Practic, discutăm despre faptul dacă o nouă generaţie de oameni de afaceri poate fi capabilă să prevadă şi să preîntîmpine un fenomen despre care ştiu cîte ceva doar din cărţile de istorie. Aşa ceva este imposibil. Oamenilor de afaceri, de exemplu, din 2007, criza de supraproducţie din anul 1929 nu le spune nimic, nu este decît un eveniment istoric extrem de îndepărtat. Un om de afaceri care să fie convins de acţiunea anticiclică în firma sa ar trebui să fie un om extrem de educat şi cu o experienţă managerială foarte bună, pentru că, aşa cum spuneam, şi la nivelul firmei conduita este extrem de dificil de modificat. Cu alte cuvinte, este foarte greu să-ţi convingi angajaţii sau acţionarii de necesitatea unui comportament prudent, pentru că va veni o criză căreia nimeni nu-i poate preciza momentul de început. Din această cauză considerăm că avertismentele – din care Roubini, de exemplu, îşi face un titlu de glorie – pot exista, dar nu au o mare valoare. Practic, el şi alţi economişti au spus ceea ce toată lumea ştia, adică faptul că, după anul 2000, lumea economică se afla într-un „balon“ de afaceri, preţuri şi entuziasm. Avertismentele însă, aşa cum discutam, sînt imposibil de luat în seamă. Un alt motiv pentru care toată lumea economică intră şi iese din criză asemenea unei turme este dat de complexitatea extraordinară a relaţiilor de afaceri din economia mondială a secolului XXI. Nimeni nu se mai poate izola pentru a promova comportamente, altele decît ale partenerilor. O disonanţă pronunţată în raport cu mediul naţional şi internaţional ar duce la faliment pentru firme care promovează o asemenea atitudine. Practic, ar falimenta înainte de instalarea crizei încercînd să prevadă apariţia crizei. Demonstraţia de mai sus nu exclude totuşi managementul micro şi macroeconomic sănătos, care să evite datoriile, descoperirea excesivă, împrumuturile riscante, specula pe piaţa financiară sau pe piaţa reală.  Această criză a dovedit – şi exemplul Germaniei este unul de manual – că managementul economic poate combate criza ca ţintă permanentă, zilnică, de conducere. O criză se combate prin însăşi sănătatea organismului economic pe care îl conduci şi nu prin milioanele de „pastile“ pe care le administrezi atunci cînd vine „boala“ şi este prea tîrziu. Ca şi la oameni, în relaţia cu bolile, efortul de păstrare a sănătăţii este unul zilnic şi foarte personal. Sănătatea unei economii şi rezistenţa sa la criză este acelaşi efort zilnic şi personal. Nimeni nu a inventat o metodă-minune de combatere a oricărei boli, iar noi, oamenii, ştim în fiecare clipă care ne sînt obiceiurile ce ne fac rău şi care ne fac bine. Am insistat asupra comparaţiilor cu biologia tocmai pentru a înţelege mai bine că ceea ce fac natura şi legile naturii cu organismul uman are un anumit caracter valabil şi în economie, şi în comportamentul economic. Nu putem purta discuţii fără valoare despre combaterea crizelor, adică despre perfecţionarea mecanismului social, atîta timp cît noi, oamenii, sîntem fiinţe profund imperfecte de la natură şi ne manifestăm ca atare.

În încheiere, trebuie să spunem că, deşi ştiinţele sociale sînt încă ştiinţe tinere, nu admit şi nu pot admite judecăţi improvizate.  Trăim într-o lume atît de complexă, încît cu greu ne-o putem imagina a fi condusă de cineva anume. De-a lungul timpului, oamenii de ştiinţă au fost atraşi mai degrabă de cercetarea lumii fizice din jurul nostru, în devenirea şi transformarea căreia am descoperit legi importante, mergînd pînă acolo încît am descoperit planete cu ajutorul calculului matematic. Acum intuim că şi lumea socială, construcţia mediului şi moralei umane, se face după legi care sînt adînc înrădăcinate în noi. Comportamentul social al omului este unul predictibil, determinabil cu ajutorul metodelor matematice şi probabilistice. O punte între ştiinţa economică şi ştiinţa fizicii, realizată prin intermediul matematicii, este pe viitor obligatorie. Nu ştim cum se va numi noua ştiinţă, dar cîmpul său de cercetare este de acum evident. Tot ceea ce ştim deocamdată este că lumea lui Dumnezeu este perfectă, după chipul şi asemănarea Sa. Vom afla, în viitor, cît de perfectă este lumea noastră şi care ne este puterea de acţiune asupra sa. 

Feţele Monedei – o dezbatere despre universalitatea banului,