Mitologii şi conspiraţii

Tindem adesea să ne mirăm de productivitatea şi de subtilitatea teoriilor conspiraţioniste din vremurile noastre. Mulţi se întreabă: cum e cu putinţă ca într-o epocă atît de dominată de ştiinţă şi informaţie să abunde aberaţii care, de pildă, neagă că americanii au ajuns pe Lună, care pun distrugerea Turnurilor Gemene pe seama guvernului american sau a Israelului, care văd în spatele acţiunilor de vaccinare obscure conspiraţii ale companiilor farmaceutice? Or, iată că asemenea teorii apar continuu în toate ţările, chiar beneficiind de pe urma Internetului. S-au scris mai multe cărţi despre teoriile conspiraţioniste (la noi George Voicu a publicat mai demult un volum dedicat mai ales conspiraţionismului autohton,

s-au analizat motivele principale şi s-au investigat şi cauzele, deopotrivă epistemice, sociale, politice şi psihologice care, încercuind fenomenul din toate unghiurile, încearcă să-l explice. 

Mirarea este, ce-i drept, începutul ştiinţei şi al filozofiei; este însă esenţial ca ea să fie bine plasată. Or, după părerea mea, pentru a înţelege conspiraţionismul e preferabil să ne mirăm nu atît de faptul că există încă atîtea teorii ale conspiraţiei, cît de acela că nu există exclusiv teorii ale conspiraţiei. Altfel spus, mirarea mea este că au fost şi sînt oameni care nu cred în teoriile conspiraţiei, nu că foarte mulţi cred în ele. Departe de a fi o excepţie azi sau ieri, conspiraţionismul este un fapt de bază al psihologiei umane, vechi de cînd lumea; dimpotrivă, refuzul de a-l accepta dovedeşte curaj, libertate de spirit şi constituie marea excepţie.

Mitologiile lumii nu sînt, în cele din urmă, decît formule conspiraţioniste: lucrurile se întîmplă aşa cum se întîmplă pentru că un zeu, adică un umanoid excesiv de puternic, are anumite preferinţe sau antipatii. Războiul Troiei a fost o mare conspiraţie, ieşită din geloziile cîtorva grupuri de zei, fiecare cu susţinătorii lor muritori. De ce are loc o inundaţie? Fiindcă Poseidon e mînios. De ce are loc o epidemie? Fiindcă acum e mînios Apollon, care nu şi-a primit jertfa cuvenită. De ce cad asupra lui Iov toate nenorocirile? Fiindcă Dumnezeu a conspirat cu Satana pentru a-l pune la încercare. Creştinismul însuşi are în centrul său o mare conspiraţie: salvarea a venit ca urmare a unei conspiraţii diabolico-iudaice dejucate împotriva Fiului lui Dumnezeu. Cea mai mare conspiraţie rămîne însă felul în care, după Cartea Facerii, a intrat moartea în lume: o conspiraţie a lui Dumnezeu de a-l ţine pe om departe de arborele cunoaşterii, dejucată de şarpe. Nu întîmplător, gnozele s-au inspirat din acest episod, adăugînd conspiraţia Dumnezeului celui rău, Ialdabaoth. Pe scurt, chiar dacă în religii există şi alte elemente în afara bazei conspiraţioniste (ritualul, mistica), această din urmă bază a fost întotdeauna esenţială. 

Asemănările fundamentale dintre mitologii şi teoriile conspiraţioniste mi se par a fi următoarele: 

Lumea este condusă din umbră, de către forţe ascunse extrem de puternice. 

Aceste forţe sînt

, de tip uman, dotate cu principalele trăsături de caracter omeneşti: interes, gelozie, iubire, lăcomie, invidie. Totul are o explicaţie în termenii acestor forţe personale. 

Nimic din ceea ce se întîmplă nu este întîmplător. Mai ales pentru rău este vinovat întotdeauna

, nu

, un personaj malefic. Ceea ce profanului îi apare drept coincidenţă sau o conjuncţie de forţe impersonale este, în realitate, un complot, o dramă. 

Existenţa şi scopurile acestor forţe (zei) sînt manifeste numai unor aleşi, care joacă rolul de profeţi sau iniţiaţi. 

Lumea descrisă de mitologii şi conspiraţii este o lume familiară, apropiată prin natură de lumea relaţiilor omeneşti celor mai banale. De aceea, lumea conspiraţiilor este o lume inteligibilă, neproblematică. Mai mult, antropomorfizînd realitatea, ea ne face să ne simţim confortabil, locuitori ai unui univers familiar.

Toate acestea mă îndeamnă să afirm că uimirea noastră trebuie plasată nu asupra conspiraţionismului, care nu-i decît nivelul zero al efortului uman de înţelegere, ci asupra tendinţelor de a-l contrazice. Cînd, în Grecia secolului VI î.d.Chr., au apărut cîţiva gînditori care au început să vrea să explice lumea prin forţe impersonale (apa, aerul, focul, numerele), faptul a fost extraordinar. La fel, trebuie să ne păstrăm uimirea şi admiraţia neţărmurită pentru cei cîţiva medici (pe care îi reunim sub numele lui Hippocrate) care au renunţat să mai explice bolile prin conspiraţia unor spirite rele sau a unor zei mînioşi, ci au indicat influenţa regimului de viaţă şi a alimentaţiei, căutînd remedii nu în rugăciuni şi descîntece, ci în alimentaţie şi regim. 

Pe de altă parte, faptul că ştiinţa modernă nu opreşte proliferarea conspiraţio-nismelor nu este greu de înţeles: această ştiinţă este complicată, recurge la metode şi concepte criptice şi produce o lume nefamiliară, ostilă intuiţiilor noastre de bază. Mai ales cunoaşterea ştiinţifică nu exclude hazardul şi coincidenţa; ea nu are valoare morală şi apoi, oricît de dezvoltată ar fi, rămîne incompletă. 

Aşadar, respingerea conspiraţionismelor constituie un act de curaj intelectual şi moral. Este, de asemenea, o formă de libertate. Însă curajoşii şi oamenii liberi nu reprezintă niciodată majoritatea. De aceea, se cade să-i admirăm şi preţuim pe cei care sînt astfel.

Încă o remarcă: s-a spus de multe ori că teoriile conspiraţioniste sînt o manifestare a unui raţionalism excesiv prin faptul că alungă hazardul şi vor să explice absolut totul. Dar a crede că totul poate fi explicat nu este decît în mod superficial raţionalism. După părerea mea, raţionalism înseamnă diminuarea, chiar eliminarea explicaţiilor personale – pe scurt, dezantropomorfizarea lumii –, ceea ce va lăsa întotdeauna goluri explicative. Din acest punct de vedere, nici mitologiile, nici teoriile conspiraţioniste, care au răspunsuri pentru orice, nu reprezintă o dovadă de raţionalism, ci dimpotrivă, de iraţionalism. Că din solul acestui iraţionalism au înflorit uneori capodopere ale spiritului, este altă poveste. 

Uimitoarea istorie a lui Şabbatai Mesia.