"Angelo Branduardi e ca usturoiul, un gust unic şi inconfundabil“ - un portret din fragmente

De cîteva decenii, Angelo Branduardi este un muzician unic şi original, greu de integrat într-o categorie sau într-un gen. Dacă ne uităm pe Wikipedia, de pildă – şi cine nu se uită, în zilele noastre? –, constatăm că e definit drept „cîntăreţ şi autor de folk/folk-rock“. Dar asta doar pentru că trebuia definit cumva, la nivel de dicţionar, astfel încît cititorul grăbit să-l poată categorisi mai uşor. În fapt, discurile sale conţin piese inspirate de muzica tradiţională, de baladele medievale ori renascentiste, de acordurile baroce, de ritmurile jazz-ului contemporan ori – într-adevăr – de sonorităţile folk-rock ale ultimelor decenii. Şi totuşi…  

Gabriele Marconi, blogger italian, explică mai nuanţat lucrurile: „Angelo Branduardi este un caz unic în Italia, pentru că muzica lui a avut un succes atît de mare într-o epocă în care tocmai izbucnea ciclonul

. În 1974, apare primul său LP, în timp ce în Statele Unite apăreau Ramones, iar în Marea Britanie, Malcolm McLaren se pregătea să „nască“ Sex Pistols. Branduardi însă a ales să nu urmeze moda, ci propria sensibilitate, care priveşte spre ce e vechi. Franţa îl avea pe Alain Stivell, iar lumea celtică, în frunte cu Irlanda, avea o lungă istorie de folk tradiţional foarte gustat de public. Pentru ei însă exista tocmai acea legătură populară strînsă cu muzica pe care o cîntau, o legătură aproape neîntreruptă şi consolidată de sărbători care adesea corespundeau unor revendicări identitare. În Italia nu a existat nimic de acest gen; genul a fost inventat de Branduardi“. 

Cu siguranţă, Branduardi însuşi se revendică de la muzicile vechi, din moment ce şi-a ales drept motto: „Eu sînt trubadurul şi merg tot timpul prin ţări şi oraşe. Acum, că am ajuns pînă aici, daţi-mi voie ca, înainte de a pleca, să cînt“. 

Pregătirea sa muzicală este una clasică, riguroasă. Într-un interviu apărut în cotidianul

în 2014, spunea că ar fi vrut să studieze pianul, dar pentru mediul social din care provenea, era foarte scump: „Vin de pe străduţele din Genova, aproape de port, cu prostituate, contrabandişti, oameni care intrau şi ieşeau din închisoare, dar mama n-a încuiat niciodată uşa casei. Mîncam ce venea din port prin contrabandă. Timp de o lună, doar banane, apoi venea carnea congelată din Argentina şi timp de o lună mergeam înainte doar cu carnea. Urăsc bananele şi carnea. Dar am avut o copilărie foarte frumoasă“. Însă fără pian: „Tatăl meu era meloman, i-am spus că aş vrea să studiez pianul, dar costa prea mult. Şi nu încăpea în casă. Tata cunoştea pe cineva care preda la Conservatorul «Niccolo Paganini» din Genova. Ne-am dus la maestrul Augusto Silvestri, care a deschis o cutie şi mi-a arătat o vioară tiroleză de la 1700. Am fost uimit de culoare şi de miros. Mirosul de ceară. La viorile vechi s-a cîntat sute de ani la lumina lumînărilor. Şi mi-am zis: «Asta e!»“

9 martie 2014) 

Angelo Branduardi a absolvit Conservatorul la 16 ani, studiind vioara (dar şi pianul, ca instrument complementar). A învăţat apoi să cînte la chitară şi a compus primele cîntece pe versuri de Serghei Esenin, Dante şi Franco Fortini. S-a căsătorit cu Luisa Zappa, care ulterior a scris versurile pentru multe dintre cîntecele sale. Un rol important în cariera sa l-a avut întîlnirea cu muzicianul englez Paul Buckmaster (care în anii aceia semna aranjamentele instrumentale pentru Rolling Stones, Elton John, David Bowie, Leonard Cohen, Miles Davis şi alţii). Acesta l-a determinat să înregistreze primul său album, apărut în 1974. De atunci, Angelo Branduardi a scos cîteva zeci de albume, a compus muzică pentru teatru şi film, a făcut turnee în mai toate ţările europene. „Vremurile s-au schimbat“, spunea Branduardi în acelaşi interviu din

. „N-aş vrea să par nostalgic, dar am avut norocul să trăiesc epoca de aur. Din anii ’70 în anii ’90. Cele mai bune două decenii în muzica lumii. Pe vremea aceea Discul de aur se acorda pentru 500.000 de exemplare vîndute. Acum se dă pentru 12.500, odinioară 12.500 nici nu contau. Azi ajungi în topuri şi dacă ai vîndut patru discuri.“ Branduardi a scos, în 2005, o ediţie care să marcheze 30 de ani de carieră (trei discuri cu principalele sale succese):

Ce crede Angelo Branduardi despre muzică şi despre rolul ei în lumea de azi? 

„Cred cu sinceritate că muzica şi-a uitat propriile rădăcini, propriile tradiţii. Lumea noastră a înlocuit muzica privită ca fapt istoric, care însoţea fiecare moment al vieţii umane, cu arta pentru artă, care e un lucru foarte frumos, nimic de zis, dar într-un anumit sens îşi este propriul scop. Muzica extra-europeană (şi muzica noastră veche) nu desparte niciodată muzica de ceea ce muzica slujeşte: există muzică pentru naştere, pentru căsătorie, pentru a sărbători recolta şi muzică pentru moarte. În Africa, de exemplu, nimănui nu i-ar trece prin cap să meargă să asculte un recviem dacă nu există un mort. Aceste consideraţii m-au convins de necesitatea de a privi înapoi. Tradiţia şi cunoaşterea propriului trecut sînt absolut necesare pentru cunoaşterea prezentului şi cu atît mai mult a viitorului. E valabil şi pentru muzică, şi pentru orice altă formă a culturii umane.“ 

Ce fel de muzician este, aşadar, Angelo Branduardi? Cum îi place să se definească? O spune el însuşi, folosind formula unui jurnalist: „A existat un jurnalist care a spus un lucru corect despre mine: «Branduardi e ca usturoiul, un gust unic şi inconfundabil – ori îţi place, ori nu-l poţi suferi». E cea mai bună definiţie a muzicii mele pe care am auzit-o vreodată. E foarte greu să găseşti ceva care să semene cu usturoiul, nu? Şi, evident, e şi mai greu să găseşti un muzician dispus să se lase comparat cu usturoiul“.

, 9 martie 2014)  

Foto: Niccolò Caranti

Discografie

(1974)

(1976, Premiul Criticii muzicale în Italia; ediţie franceză:

– ediţie engleză:

1978)

(1977; ediţie engleză:

, 1980)

(1979; ediţie franceză:

)

(1980)

(1981)

(1983; ediţie franceză:

(1983, coloana muzicală a filmului cu acelaşi titlu)

(1986)

(colaborator, Federico García Lorca

1986)

(1988; ediţie franceză:

(1990)

(1992)

(1992; ediţie franceză:

(1994; ediţie franceză:

1995)

(1996, live)

(1996)

(1998, versuri de Giorgio Faletti)

(1998, antologie)

(1999)

(2000)

(2002)

(2003)

(2005)

(2007)

(2009)

(2009)

(2010)

(2011)

(2013)

(2014)