"Angelo Branduardi e ca usturoiul, un gust unic şi inconfundabil“ - un portret din fragmente

Publicat în Dilema Veche nr. 599 din 6-12 august 2015
"Angelo Branduardi e ca usturoiul, un gust unic şi inconfundabil“   un portret din fragmente jpeg

De cîteva decenii, Angelo Branduardi este un muzician unic şi original, greu de integrat într-o categorie sau într-un gen. Dacă ne uităm pe Wikipedia, de pildă – şi cine nu se uită, în zilele noastre? –, constatăm că e definit drept „cîntăreţ şi autor de folk/folk-rock“. Dar asta doar pentru că trebuia definit cumva, la nivel de dicţionar, astfel încît cititorul grăbit să-l poată categorisi mai uşor. În fapt, discurile sale conţin piese inspirate de muzica tradiţională, de baladele medievale ori renascentiste, de acordurile baroce, de ritmurile jazz-ului contemporan ori – într-adevăr – de sonorităţile folk-rock ale ultimelor decenii. Şi totuşi…  

Gabriele Marconi, blogger italian, explică mai nuanţat lucrurile: „Angelo Branduardi este un caz unic în Italia, pentru că muzica lui a avut un succes atît de mare într-o epocă în care tocmai izbucnea ciclonul

. În 1974, apare primul său LP, în timp ce în Statele Unite apăreau Ramones, iar în Marea Britanie, Malcolm McLaren se pregătea să „nască“ Sex Pistols. Branduardi însă a ales să nu urmeze moda, ci propria sensibilitate, care priveşte spre ce e vechi. Franţa îl avea pe Alain Stivell, iar lumea celtică, în frunte cu Irlanda, avea o lungă istorie de folk tradiţional foarte gustat de public. Pentru ei însă exista tocmai acea legătură populară strînsă cu muzica pe care o cîntau, o legătură aproape neîntreruptă şi consolidată de sărbători care adesea corespundeau unor revendicări identitare. În Italia nu a existat nimic de acest gen; genul a fost inventat de Branduardi“. 

Cu siguranţă, Branduardi însuşi se revendică de la muzicile vechi, din moment ce şi-a ales drept motto: „Eu sînt trubadurul şi merg tot timpul prin ţări şi oraşe. Acum, că am ajuns pînă aici, daţi-mi voie ca, înainte de a pleca, să cînt“. 

Pregătirea sa muzicală este una clasică, riguroasă. Într-un interviu apărut în cotidianul

în 2014, spunea că ar fi vrut să studieze pianul, dar pentru mediul social din care provenea, era foarte scump: „Vin de pe străduţele din Genova, aproape de port, cu prostituate, contrabandişti, oameni care intrau şi ieşeau din închisoare, dar mama n-a încuiat niciodată uşa casei. Mîncam ce venea din port prin contrabandă. Timp de o lună, doar banane, apoi venea carnea congelată din Argentina şi timp de o lună mergeam înainte doar cu carnea. Urăsc bananele şi carnea. Dar am avut o copilărie foarte frumoasă“. Însă fără pian: „Tatăl meu era meloman, i-am spus că aş vrea să studiez pianul, dar costa prea mult. Şi nu încăpea în casă. Tata cunoştea pe cineva care preda la Conservatorul «Niccolo Paganini» din Genova. Ne-am dus la maestrul Augusto Silvestri, care a deschis o cutie şi mi-a arătat o vioară tiroleză de la 1700. Am fost uimit de culoare şi de miros. Mirosul de ceară. La viorile vechi s-a cîntat sute de ani la lumina lumînărilor. Şi mi-am zis: «Asta e!»“

9 martie 2014) 

Angelo Branduardi a absolvit Conservatorul la 16 ani, studiind vioara (dar şi pianul, ca instrument complementar). A învăţat apoi să cînte la chitară şi a compus primele cîntece pe versuri de Serghei Esenin, Dante şi Franco Fortini. S-a căsătorit cu Luisa Zappa, care ulterior a scris versurile pentru multe dintre cîntecele sale. Un rol important în cariera sa l-a avut întîlnirea cu muzicianul englez Paul Buckmaster (care în anii aceia semna aranjamentele instrumentale pentru Rolling Stones, Elton John, David Bowie, Leonard Cohen, Miles Davis şi alţii). Acesta l-a determinat să înregistreze primul său album, apărut în 1974. De atunci, Angelo Branduardi a scos cîteva zeci de albume, a compus muzică pentru teatru şi film, a făcut turnee în mai toate ţările europene. „Vremurile s-au schimbat“, spunea Branduardi în acelaşi interviu din

. „N-aş vrea să par nostalgic, dar am avut norocul să trăiesc epoca de aur. Din anii ’70 în anii ’90. Cele mai bune două decenii în muzica lumii. Pe vremea aceea Discul de aur se acorda pentru 500.000 de exemplare vîndute. Acum se dă pentru 12.500, odinioară 12.500 nici nu contau. Azi ajungi în topuri şi dacă ai vîndut patru discuri.“ Branduardi a scos, în 2005, o ediţie care să marcheze 30 de ani de carieră (trei discuri cu principalele sale succese):

Ce crede Angelo Branduardi despre muzică şi despre rolul ei în lumea de azi? 

„Cred cu sinceritate că muzica şi-a uitat propriile rădăcini, propriile tradiţii. Lumea noastră a înlocuit muzica privită ca fapt istoric, care însoţea fiecare moment al vieţii umane, cu arta pentru artă, care e un lucru foarte frumos, nimic de zis, dar într-un anumit sens îşi este propriul scop. Muzica extra-europeană (şi muzica noastră veche) nu desparte niciodată muzica de ceea ce muzica slujeşte: există muzică pentru naştere, pentru căsătorie, pentru a sărbători recolta şi muzică pentru moarte. În Africa, de exemplu, nimănui nu i-ar trece prin cap să meargă să asculte un recviem dacă nu există un mort. Aceste consideraţii m-au convins de necesitatea de a privi înapoi. Tradiţia şi cunoaşterea propriului trecut sînt absolut necesare pentru cunoaşterea prezentului şi cu atît mai mult a viitorului. E valabil şi pentru muzică, şi pentru orice altă formă a culturii umane.“ 

Ce fel de muzician este, aşadar, Angelo Branduardi? Cum îi place să se definească? O spune el însuşi, folosind formula unui jurnalist: „A existat un jurnalist care a spus un lucru corect despre mine: «Branduardi e ca usturoiul, un gust unic şi inconfundabil – ori îţi place, ori nu-l poţi suferi». E cea mai bună definiţie a muzicii mele pe care am auzit-o vreodată. E foarte greu să găseşti ceva care să semene cu usturoiul, nu? Şi, evident, e şi mai greu să găseşti un muzician dispus să se lase comparat cu usturoiul“.

, 9 martie 2014)  

Foto: Niccolò Caranti

Discografie

(1974)

(1976, Premiul Criticii muzicale în Italia; ediţie franceză:

– ediţie engleză:

1978)

(1977; ediţie engleză:

, 1980)

(1979; ediţie franceză:

)

(1980)

(1981)

(1983; ediţie franceză:

(1983, coloana muzicală a filmului cu acelaşi titlu)

(1986)

(colaborator, Federico García Lorca

1986)

(1988; ediţie franceză:

(1990)

(1992)

(1992; ediţie franceză:

(1994; ediţie franceză:

1995)

(1996, live)

(1996)

(1998, versuri de Giorgio Faletti)

(1998, antologie)

(1999)

(2000)

(2002)

(2003)

(2005)

(2007)

(2009)

(2009)

(2010)

(2011)

(2013)

(2014)

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
INTERVIU EXCLUSIV Nuami Dinescu, despre complexul de a fi „mică și grasă“ și povara rolului Tanța GALERIE
Chiar dacă umbra Tanța a urmat-o ani de zile și i-a pus piedici, Nuami Dinescu a reușit să își pună numele în locul personajului.
image
Santorini „made in China”: Imagini surprinzătoare cu o copie perfectă a insulei grecești VIDEO
O tiktokeriță a dezvăluit că a vizitat cea mai emblematică insulă a Greciei la peste 7.000 de kilometri distanță - în China. Yasmin von Roon, în vârstă de 27 de ani, a rămas uluită când a descoperit stațiunea Dali’s Ideal State - o copie fidelă a insulei Santorini.
image
Instalația bizară care a supraviețuit din Primul Război Mondial. La ce folosea staţia de despăduchere „Larga” de la intrarea în Galați
Rămășițele unei stații de despăduchere pe linia ferată, din perioada Primului Război Mondial, pot fi văzute la marginea orașului Galați. Pe vreme aceea, călătorii care ajungeau din Rusia, dar şi vagoanele, erau supuse dezinfectării cu insecticidul acum interzis DDT.

HIstoria.ro

image
Cuceritorii din Normandia
Normandia – locul în care în iunie acum 80 de ani, în așa-numita D-Day, aproximativ 160.000 de Aliați au deschis drumul spre Paris și, implicit, spre distrugerea Germaniei naziste.
image
Cum au construit polonezii o replică a Enigmei germane
Cu toate că germanii au avut o încredere aproape totală în integritatea comunicațiilor realizate prin intermediul mașinii de criptare Enigma, în final această credință s-a dovedit eronată, în primul rând subestimării capabilităților tehnologice și ingeniozității umane ale adversarilor.
image
Cine erau bancherii de altădată?
Zorii activităților de natură financiară au apărut în proximitatea și la adăpostul Scaunului domnesc, unde se puteau controla birurile și plățile cu rapiditate și se puteau schimba diferitele monede sau efecte aduse de funcționari ori trimiși străini ce roiau în jurul curții cetății Bucureștilor.