Vreau să văd cu ochii mei…

„Miliţia! Culcă-te! Culcă-te!“ Sînt cuvintele care m-au marcat cel mai mult, în urma primului meu sejur în România. Trebuie să mărturisesc că, pentru un licean venit din Bruxelles într-o excursie şcolară, în primăvara anului 1984, o ieşire departe de părinţi şi de universul călduţ de acasă era o ocazie bună nu doar de a mă distra, ci şi de a descoperi o ţară pe cît de misterioasă, pe atît de fascinantă, dar de cealaltă parte a Cortinei de Fier. Şi asta nu era deloc pe placul forţelor de ordine, care ne cereau să mergem la culcare cu arma în mînă! 

Iniţiativa călătoriei îi revenea unui profesor de limba italiană, care avea un tropism special faţă de Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER – a fost creat la iniţiativa URSS în 1949 ca organizaţie economică a statelor comuniste europene pentru a constitui un echivalent al Comunităţii Economice Europene). Prin anii 1970 nu era deloc rar ca simpatizanţii Partidului Comunist Italian – pe atunci cel mai important partid comunist din Europa occidentală – să prefere să-şi petreacă vacanţele la „camarazii“ din Est, din motive economice sau ideologice.

Nici vorbă deci, pentru clasa noastră, de vreun tur al Franţei, de o săptămînă la Londra sau Copenhaga: era vorba de a ne face să descoperim binefacerile socialismului real şi cu chip (aparent) uman al Republicii Socialiste România. La acea epocă, puterea soţilor Ceauşescu avea încă în străinătate reputaţia unui „regim comunist disident şi liberal“.

În timpul scurtului nostru sejur, am avut ocazia să vizităm Bucureştiul – un oraş al cărui chip nu era încă brăzdat de imensul Palat al Parlamentului – ca şi Braşov, Sighişoara şi inconturnabilul castel al lui Vlad Ţepeş, Tîrgu Mureş, magnificele mînăstiri pictate, Suceava, Delta Dunării şi, bineînţeles, Constanţa. Am uitat multe, dar îmi amintesc încă surîsul lui Traian, şoferul, şi răbdarea infinită a lui Mircea, ghidul nostru care vorbea perfect italiana, fără să fi pus piciorul în peninsulă. 

În timpul celor cîteva întîlniri cu liceeni români, organizate de Ministerul Educaţiei Naţionale, mereu într-un cadru strict supravegheat, nici nu se punea problema unei discuţii despre politică, iar conversaţia se învîrtea mereu în jurul lecturilor şi al muzicii pe care o ascultam atunci – de altfel, artiştii italieni erau la modă, argument explicativ pentru naturalul cu care Mircea vorbea limba lui Dante (şi a lui Adriano Celentano). Pentru a lega relaţii strînse, nimic mai simplu decît un pachet de Kent şi o pereche de ciorapi de nylon, două produse rare şi extrem de căutate. 

Seduşi de „fraţii din Est“, atît de asemănători nouă şi totuşi atît de diferiţi, eram la fel de curioşi să observăm haitele de cîini vagabonzi care rătăceau în toate oraşele, căruţele cu roţi de camion, trase de cai, care populau toate străzile, cel puţin la fel de numeroase ca tristele autoturisme Dacia 1300. Pentru noi, occidentali care am crescut în abundenţă şi consumerism, rafturile goale ale magazinelor erau la fel de şocante ca abundenţa lucrărilor politice semnate de „Geniul din Carpaţi“ sau tratatele de chimie ale soţiei sale, omniprezente. Primirea plăcută pe care ne-o rezervau de fiecare dată românii ne făcea să uităm sistematic că trăiam timpuri de strîmtoare şi că omniprezenta Securitate avea urechi peste tot. Cine ar fi crezut că în mai puţin de cinci ani regimul se va prăbuşi? 

Am asistat deci cu mirare şi cu o tresărire în suflet la căderea lui Ceauşescu şi a clicii lui, în acel 21 decembrie al anului nebun 1989. Clipa în care, în faţa mulţimii strînse sub balcon, „Conducătorul“ şi-a dat seama că regimul său se clatină a fost unul dintre acele foarte rare momente în care istoria s-a derulat sub ochii noştri, în care s-a produs incredibilul. Mă întrebam cum trăiau corespondenţii noştri la faţa locului aceste ore de revoltă şi de libertate, dar şi de violenţă şi de intrigă. Cîteva telefoane au fost însă de ajuns ca să ne dăm seama că erau bine, dar că aveau dubii asupra venirii unor timpuri mai bune după căderea lui Ceauşescu. 

Chiar dacă a fost binevenită, Revoluţia din 1989 a lăsat un gust amar: mai întîi pentru acei o mie de morţi ai săi, în timp ce în alte ţări comuniste regimurile s-au prăbuşit fără vărsare de sînge – Cehoslovacia lui Václav Havel fiind pentru mine modelul absolut; pentru îndoiala care şi astăzi mai stăruie încă, privind adevăratele motive ale revoluţiei (revoltă populară sau lovitură de stat din interiorul PCR, mascată în revoluţie?), dar şi pentru lunga perioadă de tranziţie care nu a fost chiar o astfel de perioadă. De atunci, am avut mereu un ochi pentru România, şi asta pînă în ziua în care m-am putut întoarce.

Au trecut totuşi 22 de ani pînă să mă întorc la Bucureşti, şi m-am simţit ca şi cum trecuse un secol. Oraşele păreau că s-au îmbrăcat în culori, iar panourile publicitare erau cei mai zgomotoşi martori ai unei transformări rapide şi brutale în capitalism şi economie de piaţă. La cîteva zile distanţă de aderarea României la Uniunea Europeană, la trei ani de cînd România intrase în NATO, capitala românească se pregătea cu emoţie pentru întoarcerea sa în concertul naţiunilor europene.

Palatul Parlamentului domina deja Capitala, iar grupurile de vizitatori se pierdeau în dedalul de marmură al nenumăratelor sale săli, saloane şi holuri. Am avut ocazia să-l cunosc pe unul dintre cei mai lucizi martori ai secolului XX, Neagu Djuvara, ca şi mai mulţi actori ai societăţii civile, care afirmau toţi că intrarea în UE avea să consfinţească într-un fel definitiv ancorarea României la acest Occident din care lipsise atît de mult timp. 

Cea de-a treia întîlnire cu România a avut loc, într-un fel, la mare distanţă. Fiind redactor-şef adjunct la site-ului

şi graţie perseverenţei editoarelor românce, am avut ocazia să mă confrunt zilnic cu actualitatea care provenea din această ţară, cu dezbaterile care agită politica şi societatea românească, dar şi cu felul în care România este percepută în străinătate. În această epocă, eurofilia românilor a fost foarte puternic încercată, odată cu respingerea aderării la Spaţiul Schengen, an de an – o atitudine simetrică dorinţei românilor de a face parte din el – şi cu stigmatizarea lor în bloc ca urmare a unor fapte diverse implicînd romi români, în timp ce majoritatea românilor care trăiesc în Europa s-au integrat perfect. 

Dacă ar fi să rezum în cîteva cuvinte-cheie veştile care ne veneau pe atunci din România, erau românii din străinătate, romii, corupţia, „vînzătorul de iaurt“, Piaţa Universităţii, Schengen. Mai sînt şi cîteva nume devenite celebre în tot restul Europei, cum ar fi Traian Băsescu, Victor Ponta, Daniel Morar, Adrian Năstase, Gigi Becali sau Monica Macovei. Şi apoi secuii, da, despre care am învăţat că nu sînt doar locuitorii Siciliei înaintea colonizării de către greci, ci şi o puternică minoritate etnică din România. Şi, în final, Moldova (şi uneori Transnistria), despre care nici o altă media din Europa nu a vorbit atît de mult pe cît a vorbit Presseurop – nici azi nu ştiu bine de ce… 

Deci revin cu mare bucurie în România, vreau să văd cu ochii mei ceea ce am urmărit în ultimii ani prin prisma unei prese care nu este întotdeauna privită cu seriozitatea pe care ar merita-o, o ţară care ar trebui să fie „văzută“ în Occident nu prin ochii presei occidentale, adeseori avidă de clişee şi uitînd să sondeze profunzimea lucrurilor, ci prin ochii propriei sale prese. 

Gian Paolo Accardo este directorul redacţiei VoxEurop.eu.  V a participa, la Festivalul Dilema veche 2015, la un Stand up european de jurnalism. Cu sprijinul librăriei online www.libris.ro.

Foto: Andrei Ivan