Ce cred eu despre România

Deja, nu pot să ascund zîmbetul care mi-a răsărit pe faţă atunci cînd, la o dezbatere care se vrea cumva o repovestire a Europei, dedicată „cosmopolitismului“, am aflat că multe persoane ar dori să afle răspunsuri la următoarea întrebare: „Dar ce credeţi despre ţara noastră?“ Bineînţeles, este întotdeauna bine să ştim ce gîndesc ceilalţi despre noi. O corectă imagine despre sine însuşi nu poate veni decît din comparaţia şi din contrastul diferitelor subiectivităţi – ale noastre, dar şi ale celorlalţi –, şi acesta este, de fapt, unul din marile argumente în favoarea schimburilor culturale. 

Trebuie să mai admit, apoi, că nu sînt un expert în România, deşi am deja unele impresii şi sper ca nimeni să nu se supere pentru că sînt sincer.

Prima mea impresie despre România este cea de Franţă a Estului (ca cetăţean francez vă asigur că este cel mai mare compliment pe care îl poate face cineva): o naţiune care nu este născută dintr-o rasă fondatoare, din sabia şi legea aparţinînd cumva trecutului soldaţilor romani, o fiică a unuia dintre cele mai mari imperii ale lumii. Asemeni Franţei, România este o fuziune a unor popoare variate, printr-o limbă comună, o Biserică şi, mai tîrziu, un stat. Experienţa construirii sale ca stat burghez, dinspre 1860 încoace, îmi apare ca avînd o traiectorie sigură care a lăsat o moştenire frumoasă. România, rezistînd împotriva imperiilor otoman şi apoi sovietic, apare încă de la începuturi ca un bastion al civilizaţiei europene. 

Confruntată cu această viziune estetică măgulitoare, o realitate mai puţin glorioasă. O ţară care, potrivit majorităţii indicatorilor comunitari, se situează cu mult sub media europeană, cu o sărăcie ridicată, o creştere economică totuşi la nivelul Turciei, încredere socială scăzută, cu un înalt nivel de corupţie. Românii părăsesc în masă ţara pentru vestul Europei. Într-adevăr, românii sînt grupul social cu cea mai rapidă creştere în oraşul meu, Bruxelles, venind în principal la muncă, dar şi pentru a cerşi. În majoritate, cerşetorii din Bruxelles sînt români. Ţara care, în ciuda progreselor sale, rămîne „o leneşă“ europeană. Nu există nici o îndoială, perioadele otomană şi comunistă au dat societăţii româneşti o anumită neîncredere în ceilalţi, şi chiar o anume disperare naţională. 

Această disperare este foarte vizibilă în scrierile a doi dintre cei mai importanţi scriitori români expatriaţi, Mircea Eliade şi Emil Cioran. Ambii, prin 1930, au fost susţinători ai Gărzii de Fier, una dintre cele mai pasionate şi mai lipsite de compromis organizaţii naţionaliste din lume. Pe scurt, ei au crezut în naţiunea lor, chiar dacă credinţa care i-a animat a atins anumite extreme. Totuşi, România a fost practic măturată de Război, Garda a fost distrusă, comunismul a triumfat. Visurile pe care le nutreau Cioran şi Eliade pentru România au fost distruse iremediabil, lăsînd în urma lor o dictatură fără Dumnezeu. Eliade a încercat să scape de România în particularitatea Occidentului şi în misticismul oriental. Cioran a îmbrăţişat nihilismul. Aceasta a fost disperarea tipic românească. Dar cum poate oare supravieţui şi prospera o societate fără a avea încredere în sine însăşi şi într-un ideal? 

Dezvoltarea intelectuală şi socială a României au fost grav zdruncinate şi deformate de comunism. Cînd libertatea de a gîndi este abrogată, cînd trecutul este politizat, încrederea în sine este imposibilă. De ce au fost atîţia români naţionalişti? De ce atîţia alţii au fost colaboratori comunişti? 

Este necesar ca aceste întrebări să fie puse, fără ură, fără dorinţa unei vînători de vrăjitoare, ci cu dorinţa de a afla adevărul, de a cerceta cu seninătate. Doar în situaţia în care ne înţelegem bine trecutul ne putem apropia de viitor cu încredere. 

Am fost adeseori surprins să constat cît de puţine lucruri pozitive pot spune expatriaţii români despre cultura lor. Cu toţii resimt un anumit cult al religiei, un conservatorism social puternic, şovinism şi chiar obscurantism. În schimb, îmbrăţişează cu pasiune toate valorile vest-europene şi mai ales anglo-americane. Sînt puse mari speranţe în Monica Macovei, ca fiind cineva care va aduce „în sfîrşit“ o bună guvernanţă de tip european, valori iluminate unei ţări care are mare nevoie de ele. Aceste aspecte par să reflecteze adîncile contradicţii culturale şi de generaţii care persistă în societatea românească (bătrîni

tineri, urban

rural). 

Nefiind român, nu pot vorbi competent despre slăbiciunile României. Dar voi spune că întreg Occidentul este bolnav, că „visul european“ este şovăitor, că nu toate promisiunile Uniunii au fost îndeplinite. Mulţi lideri din Europa Centrală par să nu vadă, pentru naţiunea lor, un alt destin decît acela de auxiliar minor al politicii externe americane, o piaţă mică şi o forţă de muncă pentru un sistem economic mondial sino-euro-american în curs de dezvoltare. Este oare suficient? Decît să încerce cu disperare să imite Europa, poate că românii ar trebui să încerce să vadă ce au unic în patrimoniul lor, ce ar putea învăţa „Europa“ de la ei. 

Craig Willy este un specialist francez (de origine franco-americană) în domeniul subiectelor europene şi un blogger cunoscut (craigwilly.info). Are, după cum afirmă el însuşi, „o analiză nuanţată a Europei, bazată pe importanţa primordială şi diversitatea realităţilor naţionale, ca şi pe veritabilele practici de luare de decizie“. Craig Willy va participa, la Festivalul Dilema veche 2015, la un Stand up european de jurnalism. Cu sprijinul librăriei online www.libris.ro.

Foto: Andrei Ivan