Tema săptămînii

Într-unul dintre eseurile publicate în volumul Cursurilor de literatură, Nabokov scrie: „Într-un fel, cu toţii ne prăbuşim spre moarte de la etajul de sus al naşterii noastre… şi, asemenea unei Alice nemuritoare, privim uimiţi la modelele imprimate pe zidul pe lîngă care cădem.“

Pe 8 decembrie m-am căsătorit cu Ştefana, la Consiliul Popular al Sectorului 2, pe Olari, la minus douăzeci de grade temperatură, pe o ninsoare feerică şi tristă. Îmi amintesc cum am ieşit pe Moşilor, între blocurile ca nişte bucăţi de carton murdar, pe şoseaua aproape pustie, încadrată de uriaşe mormane de zăpadă.

Sînt o novice a reţelelor de socializare. Am doar un cont de Facebook. Înainte, legăturile online le făceam prin Yahoo Messenger. Socializarea mea electronică este destul de asemănătoare cu viaţa reală. N-am mulţi prieteni şi nu prea „cer“ prietenia, după cum nici nu prea obişnuiesc să sun.

În urmă cu doi ani, la debutul pe bursă, acţiunile Twitter urcau vertiginos, ducînd compania la o valoare de piaţă uriaşă (aproximativ 30 de miliarde de dolari). Entuziasmul investitorilor era justificat de optimismul privind „următorul Facebook“, cît şi de specificul serviciului de „micro-blogging“.

Aş putea să-mi spun la rîndul meu: „Cîndva, voi avea un cont de Facebook“, nefiind, de principiu, defavorabil fenomenului. „Cîndva“ înseamnă, pentru mine, „cînd voi avea timp“. Deocamdată nu am, dar nici nu-i invidiez pe cei care au timp pentru mesaje şi tapaje, înjurături şi pupături, apoftegme şi flegme, indignări şi resemnări.

Pe lîngă traista cu îndoieli pe care o duc în spinare, am şi o certitudine. Ce-i drept, e una micuţă, cît să încapă (împăturită în patru) într-un buzunar, de unde s-o pot scoate ca să-mi suflu nasul în ea sau ca să-mi şterg urmele de ruj de pe frunte, cînd m-a pupat vreo idee.

Îmi displace Facebook-ul dintr-o varietate de motive. Dar cel mai important motiv este acela al oamenilor care îl accesează. Nu toţi sînt indigeşti. Sînt unii pentru care a fi stupid şi a arăta asta pe reţelele de socializare îmbracă o oarecare formă naivă de manifestare.

Mă ridic din pat, îmi fac cafeaua, deschid laptop-ul. Fiecare tab nou e un fir pe care-l desfac de pe Facebook. Acolo am adunată toată presa din lume care mă interesează, site-urile de muzică, film şi literatură, prietenii în ale căror recomandări am încredere.

M-am gîndit că mi-ar plăcea să fac voluntariat, că sînt locuri şi situaţii în care cred că aş putea pune umărul sperînd că se va schimba ceva. Că se va schimba atît pentru cei pe care îi voi ajuta, cît şi pentru mine, ca persoană care, după o oarecare experienţă de viaţă, are nevoie şi de alt tip de motivaţii existenţiale.

Efectele voluntariatului asupra unor copii sînt vizibile. „Sînt copii care nu aveau acasă nici măcar o bibliotecă. Acum vin la centru şi cer cărţi. Una dintre fetiţe, Valentina, o adolescentă, locuieşte cu bunicii. Părinţii sînt plecaţi în străinătate. Ea a găsit la noi un refugiu. Cel mai mult mă bucur că şi-a descoperit stima de sine."

Răsfoind un jurnal al unei unităţi de pionieri din Rîşnov, început în 1957, vei fi tentat să scrii o anume istorie. Într-un astfel de orăşel, printre ceremonii, dări de seamă, excursii, vizite la Clubul Pionierilor, întîlniri cu pionieri din alte oraşe ori cu veterani de război sau comunişti ilegalişti, apare şi munca voluntară.

E deja un fenomen: de cîţiva ani răsar de unde nu te aştepţi „noi informaţii“ despre poporul dac, „noi dovezi“ ale superiorităţii acestei civilizaţii, „noi descoperiri“ care atestă că Dacia nu a fost niciodată romanizată. „Dacii sînt primii oameni care au populat Europa“. „Dacii erau creştini.“ „Iisus a fost dac.“

Problema dacilor în cultura română derivă din faptul că mereu, în ultimele aproape trei secole, în spatele lor s-a aflat fie un scop politic, fie o ideologie. Fie prin uitarea lor premeditată, fie prin exagerarea prezenţei lor, dacii au jucat rol de pioni pe tabla culturală – cel mai adesea, fără legătură cu ceea ce ştim despre ei.

„Această patologie“, scrie Dan Alexe în legătură cu obsesia românilor cu dacii, „are rădăcini vechi, crescute din elucubraţiile ocultistului Nicolae Densuşianu, care în Dacia preistorică înşirase toate absurdităţile pe care avea să se bazeze protocronismul, inclusiv aceea că limba latină ar deriva din cea dacă.

O aştept, o caut, mă enervez cînd nu vine. Acea stare de graţie în care cuvintele se scriu de la sine, trec pur şi simplu prin tine, în timp ce capul ţi-e gol, nu te gîndeşti de fapt la nimic, apoi eşti surprins de povestea care a prins viaţă, parcă fără implicarea ta.

Prin anii ’80 am citit, întîmplător, o carte a unui profesor american, care urmărea conexiunile dintre droguri şi literatură la autori obscuri – atît de obscuri încît nu auzisem de nici unul dintre ei. Nu reţin nici titlul, nici autorul acelei cărţi, dar reţin lectura ei ca pe o experienţă cu totul nesatisfăcătoare.

Fracturile «în lemn verde» sînt fracturi incomplete care apar în special la copii pînă la vîrsta de 8-10 ani. Oasele copiilor sînt mai moi şi mai flexibile decît oasele adulţilor, aşa că sînt mai predispuse la îndoire decît la rupere, ca şi în cazul ramurilor verzi ale copacilor (de unde şi numele).

„Nu poţi opri valurile, dar poţi învăţa să faci surfing“, „Dacă aprinzi lanterna pentru altul vezi şi tu mai bine drumul“ – vă sînt desigur cunoscute aceste tipuri de mesaje. Facebook-ul sau Pinterest-ul sînt pline de asemenea imbolduri motivaţional-inspiraţionale menite să mobilizeze, să dea încredere, să inspire.

Nu, acum şi aici nu avem politicieni care să aibă harul de a ne inspira. Nu e nici unul / nici una care să aibă o viziune clară şi idilică despre cum să arate lumea noastră, să ne-o împărtăşească, iar noi să-l/o urmăm cu inima deschisă. Cel puţin eu nu ştiu pe nimeni de acest fel.

„Şi, e bună de ceva literatura asta pe care o scrii tu?“, m-a întrebat zilele trecute un amic, neconvins dacă merită să facă drumul pînă la librărie. Nu m-am minţit pe mine niciodată scriind, mi-am turnat acolo toate obsesiile, fricile şi angoasele. De acolo mă „inspir“.