„Pentru orice problemă există un răspuns“

E posibil ca un prieten să te iubească mai mult decît un iubit? Există intimitate în afara unei relaţii fizice (dacă există, poate ar trebui să se numească diferit)? În orice prietenie există, de fapt, un aspect sexual refulat? Toate acestea sînt întrebări care mă preocupă în viaţă şi în activitatea mea cinematografică. 

În jurul meu, familia în forma ei tradiţională se întîlneşte din ce în ce mai rar. La o vîrstă la care cei din generaţia părinţilor noştri erau căsătoriţi şi cu copii, multe cupluri sînt deja divorţate, mare parte dintre femei sînt singure, iar numărul celor care îşi exprimă deschis homosexualitatea a crescut semnificativ. Mulţi tineri, deşi ajunşi la vîrsta adultă, nu reuşesc sau nu doresc, din diverse motive, să-şi întemeieze o familie şi stabilesc relaţii de prietenie care funcţionează ca un substitut (prietenii între femei celibatare, între femei şi gay, sau chiar între femei şi bărbaţi heterosexuali), reuşind să umple măcar parţial golul singurătăţii. Acest gen de relaţii cultivă o mai mare intimitate decît o prietenie obişnuită datorită disponibilităţii emoţionale a celor implicaţi. 

În filmul meu de debut,

momentele de intimitate se regăsesc mai degrabă în relaţiile personajului principal, Cristiana, cu prietenii şi părinţii decît în secvenţele dintre ea şi amant, care au fost în mod intenţionat tratate mai rece. În încercarea de a obţine raporturi umane cît mai convingătoare şi lipsite de artificialitate, am distribuit în mare parte, la fel ca în proiectul anterior,

realizat împreună cu Ana Szel, prieteni şi membri ai familiei. Părinţii mei joacă rolul părinţilor personajului principal, iar prietenii mei joacă rolul prietenilor din film. În timp ce lucram la scenariu, îi înregistram pe reportofon. Recunosc, de cele mai multe ori, fără să le cer acordul. Am ascultat şi am transcris apoi numeroase ore de material, din care fie am folosit cuvintele lor ca replici în scenariu, fie m-am inspirat din modul fiecăruia de a se exprima şi fraza. Pentru rolurile principale am ales, însă, actori profesionişti, cu experienţă în teatru. Privind acum retrospectiv, la exact un an de la încheierea filmărilor, cred că ceea ce a contribuit cel mai mult la construirea relaţiilor dintre actorii profesionişti şi părinţii şi prietenii mei au fost interacţiunea umană şi timpul petrecut împreună. Mai mult decît indicaţiile mele regizorale, mesele de familie la care au luat parte, conflictele şi certurile la care au asistat sau chiar au participat, discuţiile noastre de dinainte sau după, au contribuit la crearea unor relaţii care s-au transferat şi în film. Pentru mine, regia constă practic în a pune oameni apropiaţi, care îmi sînt dragi, în diverse situaţii. Uneori funcţionează, alteori nu. 

John Cassavetes spunea într-un interviu că e imposibil să separi sentimentele şi trăirile actorilor de cele ale personajelor. Faptul că el folosea potenţialul uman din relaţii personale existente deja între actori este ilustrat şi de distribuirea familiei şi a oamenilor apropiaţi în toate filmele lui. Mama regizorului, Catherine Cassavetes, are mai multe apariţii, printre care în

şi

unde interpretează de fiecare dată mama personajului masculin. Soacra lui Cassavetes joacă şi ea alături de fiica sa, soţia regizorului, actriţa Gena Rowlands. Fratele Genei Rowlands apare într-un alt film în rolul psihiatrului care o consultă. În

Cassavetes însuşi joacă împreună cu soţia sa rolurile unui frate şi unei surori aflaţi la vîrsta maturităţii. Bagajul emoţional comun şi experienţele trăite ca soţ şi soţie fac ca interpretarea lor să capete dinamică şi să atingă un nivel de intimitate, după mine, unic în istoria filmului. Cred că dacă ar fi ales să înfăţişeze pe ecran un cuplu căsătorit, interpretarea lor nu ar fi fost atît de caldă şi de nuanţată. Într-unul dintre momentele mele preferate din film, cei doi stau de vorbă în bucătărie. Scena s-a filmat chiar în locuinţa soţilor Cassavetes. Sarah, personajul jucat de Rowlands, vine şi se aşază la masă. 

Sarah: Ai putea considera iubirea drept o artă? 

Pe Cassavetes nu îl vedem, doar îi auzim vocea, peretele acoperă partea din dreapta a cadrului. 

Robert: Păi, unii oameni aşa cred… 

La un moment dat, mîna lui apare în cadru şi o cuprinde pe a ei ca într-o îmbrăţişare. 

Dialogul dintre cei doi fraţi se încheie cu un schimb de replici (care în realitate a avut loc între regizor şi tatăl său, potrivit mărturiilor din Cassavetes on Cassavetes): 

Sarah: Ştii ce zicea tata mereu?

Robert: Nu, ce zicea tata mereu?

Sarah: Pentru orice problemă există un răspuns. 

Ana Lungu este regizoare. Lungmetrajul ei de debut, Autoportretul unei fete cuminţi , are premiera în cinematografele de la noi pe 25 septembrie.