Are balta peşte!

Locuiesc într-un oraş care a adunat şi a comprimat întreg globul pămîntesc. Aflat în plină expansiune economică şi purtînd în spate secole de istorie imperială, acest oraş trăieşte astăzi două mari tipuri de criză. E reflectarea, de fapt, a celor două crize ce caracterizează întreaga lume contemporană, însă aici se recunoaşte, ca într-o sticluţă cu esenţă, evident şi precis, creşterea explozivă şi, concomitent, constrîngerile ei. 

În primul rînd, este vorba despre criza de timp: un timp care curge incredibil de repede, pentru că fuge după metrou, iar metroul fuge după tren, care a intrat în grevă. „Nu-i nimic, luăm autobuzul, trebuie să prindem avionul…“ În năucitoarea alergare, toţi oamenii îşi doresc, de fapt, să nu piardă timpul. Însă el e scurt şi se scurge printre degete, se ascunde după colţ şi dispare cu fiecare staţie care trece… 

Apoi, există criza de spaţiu, strîns legată de criza de timp – spaţiile se ciocnesc între ele, iar peste tot se vînează teritorii: în pieţe aglomerate, în parcare, la masă în restaurant, pentru un birou în centru, pentru un metru pătrat de tarabă. Distanţele se vor a fi restrînse, locuitorii nu vor să locuiască prea departe de muncă, de cumpărături şi de şcoală, din motivele de mai sus. 

Adaptîndu-se la mediul înconjurător, mintea omului e tot mai ageră, mai sprintenă şi mai rapidă, nu are vreme de pierdut, face progrese remarcabile şi, totuşi, rămîne, vrînd să-şi păstreze teritoriul unic şi uman, înghesuită în propriul eu. Această minte aflată în criză a dat motoare de căutare rapidă, hărţi interactive, reţele de socializare şi inclusiv sisteme rapide şi eficiente de împerechere. 

Pentru majoritatea banală dintre noi, care nu sîntem nici vedete, nici nu avem vreun talent ieşit din comun, căutarea unui partener este un proces anevoios care în principiu cere răbdare, strategii, charismă şi ceva noroc. Însă dacă nu mai avem timp de pierdut şi nici energia pentru a călători dintr-o parte în alta, putem maximiza şansele noastre şi astfel dramul acela de noroc va fi înlocuit de statistică şi tehnologie.

Astfel, în oraşul de care vă povesteam, mintea umană a născocit o formulă magică: un spaţiu virtual buclucaş, numit sugestiv (traducere aproximativă): „Are balta peşte!“, cu ajutorul căruia, cu ochii mari, un zîmbet uşor jenat şi două butoane, destinele se pot uni… Dar să urmărim mai întîi drumul iniţiatic pînă la prinţul sau prinţesa visurilor noastre. 

Întîi şi întîi, personajul îşi va face un cont, în care trebuie să descrie cu de-amănuntul ce fel de om este. Bărbat, femeie, vîrstă, culoarea ochilor, a părului, tipologia corpului (cu variantele atletic, cîteva kilograme în plus, mediu etc.), educaţie, statut social, zodie, dacă bea, fumează sau consumă droguri, religie, dacă are copii, dacă îşi doreşte copii, înălţime, etnie, ce limbi vorbeşte, dacă are animale de companie, dacă părinţii sînt încă împreună sau divorţaţi, cît de ambiţios este şi ceva despre personalitatea sa. Aici variantele pot da de gîndit: eu, una, a trebuit să decid cu greu între pierde-vară, divă, gînditor liber,

şi nomad. Am ales o variantă de mijloc numită „cel/cea care îmbrăţişează copaci“, neştiind sigur dacă e în sens propriu sau figurat şi sperînd că am nimerit măcar unul dintre ele… 

Înarmat cu toate aceste calităţi declarate sincer, Prîslea (pentru experimentul social, Prîslea e o Ileana de această dată) porneşte la drum spre alesul inimii. În cale va întîlni, după cum ne-am obişnuit din alte episoade de poveste, tot felul de figuri bidimensionale, ce aşteaptă să intre în vorbă şi să o testeze, şi viceversa: 

Una dintre cele mai des întîlnite creaturi, zmeul cu muşchi se pozează de obicei singur, temîndu-se de bună seamă ca altcineva să nu reuşească să surprindă fiecare pacheţel disponibil pentru vînătoare. Zmeul cu muşchi există în două variante, cea în oglindă, cu mobilier de cameră sau bar inclus, sau binecunoscutul

(şi mai bine cunoscut sub denumirea sa globală

). 

. Bufonul este, în viaţa reală, fie supusul fidel al zmeului cu muşchi, fie duşmanul său de moarte. Pentru că mama natură a trebuit să îl îmbrace (spre deosebire de zmeu, care se poartă fără excepţie la bustul gol) şi nu l-a înzestrat cu ore de lucru la sală, bufonul se face atrăgător printr-o anexă simpatică, exact ca în desenele animate Disney: o bufniţă pe umăr, o trompă de elefant în jurul gîtului sau un alt prieten bufon, ceea ce duce de multe ori la confuzie.

. Enigmatic sau exaltat, înrămat ca o Mona Lisa de un peisaj care îţi taie respiraţia (prăpastie, insulă, munte), uneori anexat cu schiuri, ochelari de soare sau un Harley Davidson, călătorul este fiul globului pămîntesc. Atunci cînd este împrejmuit de un peisaj nisipos şi cald, îşi măreşte potenţialul, transformîndu-se într-un zmeu cu muşchi la mare. 

. Întîlnirea cu Setilă poate fi una tulburătoare. În lipsă de o supraputere, un animăluţ sau un peisaj care să îl facă fotogenic, Setilă îşi alege o variantă distractivă, sociabilă şi mai puţin costisitoare. Obiectul său magic variază în funcţie de peştera în care trăieşte: de la halbă, sticlă, pahar de cocktail, vodcă sau combinaţii. Se poate însoţi de bufon sau transforma într-unul imediat ce gustă poţiunea magică.

Odată întîlniţi, Ileana îşi va alege voinicii cum altădată albinele alegeau seminţele de mac de seminţele de in: o cruciuliţă în stînga pentru „nu“ şi o bifă verde în dreapta pentru „da“. În principiu, procesul de selecţie e o succesiune de cruciuliţe rapide de tipul: zmeu, zmeu, zmeu, bufon, Setilă, călător, apoi altă serie de zmei şi bufoni şi la un moment dat se zăboveşte mai mult asupra unei imagini (e doar o imagine, un număr – vîrsta – şi un loc de provenienţă, atît), se dă într-un final şi o bifă verde. Dacă, de cealaltă parte a tărîmului dragostei, şi Prîslea va da bifă verde Ilenei (pentru o categorizare a Ilenelor va trebui un alt experiment social), se poate începe dialogul. 

Mai departe, fiecare îşi vor pune întrebări încuietoare sau ghicitori, se vor lua la întrecere în răspunsuri deştepte, zmeii se vor da bineînţeles de trei ori peste cap, bufonii se vor întrece în glumiţe, ca să rîdă Ilenele cu gura pînă la urechi, şi cît mai multe paranteze. În fond, flirtul virtual, pentru că ştie formula magică

(cu excepţia, fireşte, a lui Setilă, care scrie cum apucă, doar cu un deget, celelalte fiind îndesate în alcool), este învăluit în ceva mai mult mister decît cel faţă în faţă. Nevăzînd reacţiile partenerului, imaginaţia poate construi destul de multe fantasme, ceea ce face povestea din ce în ce mai interesantă şi mai palpitantă… 

Dar Marea Întîlnire, coborîrea în prăpastie şi punctul culminant al poveştii nu va fi întîlnirea faţă în faţă a celor doi, ci confruntarea tuturor aşteptărilor, fantasmelor şi proiecţiilor minţii noastre cu acel personaj bifat la un moment dat, ce devine după o vreme cît se poate de real. Căderea în prăpastie există după toate ritualurile de împerechere cunoscute: în club, la liceu, ieşind cu prietenii, chiar şi după aranjamente părinteşti. Uneori povestea durează ani de zile pînă să se ajungă la constatarea că Făt-Frumos e, pînă la urmă, doar un om.

După cum am observat, amorul, virtual la început, ajunge fix în acelaşi punct ca amorul care e de la început în carne şi oase: la prăpastia dintre iluzii şi aşteptări şi la realul neajunsurilor pur umane. Faptul că disperarea, singurătatea, curiozitatea sau nevoile sexuale ne trimit la un dispozitiv de buzunar cu ajutorul căruia să facem o selecţie pentru perpetuarea speciei nu ne transformă în roboţi, pentru că, în fond, iubirea rămîne aceeaşi mîncare de peşte. 

Cu toate acestea, mă întreb şi eu, aşa cum s-au întrebat şi alţi contemporani care au analizat un pic din psihologia actuală: oare există o a treia criză, derivată din cea de timp şi spaţiu? Oare, datorită vitezei de mişcare şi de trăire a experienţelor, de îmbogăţire excesivă cu informaţii şi de cunoaştere a sute de persoane în fiecare lună, nu se produce şi o criză de intimitate? În cîteva secunde şi în spaţiul restrîns pe care îl avem la dispoziţie, unicitatea şi complexitatea firii noastre se rezumă la o poză, un număr, un oraş şi cîteva cuvinte-etichetă… Cu excepţia celor care şi-au asumat să caute dincolo de poză, să se lupte cu fantasmele, să coboare în prăpastie şi să se ridice voiniceşte. 

Şi au trăit fericiţi pînă la adînci bătrîneţi! 

Diana Elena Neagu este psiholog.