„E vital să ne cultivăm propriul spaţiu intim“ - interviu cu psihologul Anca GAUCA

Este psihoterapeut şi psiholog clinician cu practică privată. În lucrul cu clienţii, abordează restabilirea legăturii cu sine ca fundament al echilibrului interior. 

S-a schimbat în vreun fel, în ultimii ani, relaţia noastră cu propria intimitate? 

Cînd vorbim despre intimitate, ne gîndim în primul rînd la un spaţiu privat, personal, deopotrivă interior şi exterior. Am putea începe discuţia despre intimitate uitîndu-ne la evoluţia relaţiei noastre cu modul în care locuim, acasă fiind prin excelenţă locul cel mai intim.  Astfel, dacă nu mai tîrziu de secolul trecut locuiam împreună cu familii numeroase, astăzi cel mai frecvent întîlnite statistic, la nivel european, sînt gospodăriile cu un singur membru. Am putea trage concluzia că am conştientizat, în sfîrşit, importanţa spaţiului intim şi am ales să îl cultivăm. De fapt, în spatele acestei alegeri stă o mutaţie socială recentă care constă în cultul individului şi al cărei efect este, dimpotrivă, deteriorarea relaţiei noastre cu intimitatea. În ce fel? 

Observăm că individul de azi, deşi alege să stea singur, nu poate tolera singurătatea: sîntem în permanenţă conectaţi la Internet, iar jumătate din timpul stării de veghe o petrecem consumînd media. Astfel că, în timp ce înainte ajungeam acasă la sfîrşitul unei zile de muncă şi ne retrăgeam în liniştea căminului dedicînd orele serii celor din familie, acum spaţiul privat al căminului este invadat de imaginile unor evenimente ce au loc la mii de kilometri depărtare şi în care sînt implicaţi oameni necunoscuţi. Mai mult decît atît, fiecare membru al familiei are propriul

conectat la Internet, propriul profil online şi se creează situaţia ridicolă în care, deşi fizic stăm împreună, atenţia noastră este dedicată unor persoane care nu sînt de faţă. Se produce astfel o scindare între planul fizic şi cel mental: fizic sîntem într-un loc, mental sîntem în altă parte; fizic sîntem alături de anumite persoane, însă mental sîntem cu altele. Situaţia de ne afla în două locuri simultan, scindîndu-ne fizic şi mental, are profunde implicaţii asupra capacităţii noastre de a fi în contact atît cu noi, cît şi cu ceilalţi şi asupra capacităţii noastre de a fi în relaţie. 

Individualismul a adus cu sine mai degrabă o creştere a suferinţei psihologice decît a bunăstării sufleteşti şi autoîmplinirii. Catalogul bolilor psihice cuprinde acum aproape de patru ori mai multe tulburări decît în urmă cu 60 de ani. Ne-am obişnuit să negăm sau să distorsionăm o mare parte a trăirilor emoţionale. Nu ne place să acceptăm că uneori ne este frică, oricît de firesc ar fi într-un context anume, nu suportăm frustrarea şi vrem ca toate dorinţele noastre să se împlinească, am da orice să alungăm tristeţea care ne cuprinde uneori. Am trasat o linie clară de demarcaţie între sentimentele plăcute şi cele neplăcute şi fugim de cele din urmă, anulînd astfel o parte însemnată a trăirilor noastre intime. 

Paradoxal este că individualismul a dus, prin gonflarea ego-ului, la o preocupare excesivă pentru imaginea publică, creînd o ciudată apariţie, individualitatea de masă. În aparenţă vrem să fim diferiţi, dar în esenţă ne amestecăm într-o masă amorfă pentru că, de fapt, ne este teamă să arătăm că sîntem altfel decît ceilalţi. 

Deşi ne-am dezobişnuit să o mai sesizăm, există o legătură foarte strînsă între interior şi exterior, un flux comunicaţional constant şi bidirecţional. Astfel că ceea ce clădim în exterior este expresia intimităţii noastre, a ceea ce se petrece, conştient sau nu, în forul nostru intim, iar trăirile noastre interioare sînt influenţate de exterior. 

Exteriorizarea acestui fenomen, al iluziei individualităţii, se reflectă, de exemplu, în iluzia diferenţierii mărfurilor pe care le producem. Găsim poate peste douăzeci de feluri de şampoane pe rafturile unui supermarket, dar dacă citim bine eticheta, vedem că toate conţin acelaşi lucru. Ne întreţinem astfel o altă iluzie, aceea a posibilităţii de a alege.

Orbiţi de cultul individualismului, lăsăm foarte puţin spaţiu intimităţii înţelese ca for interior personal, adică unic. Am cedat spaţiul personal şi unicitatea în favoarea spaţiului public şi a uniformizării. 

Lipsa intimităţii poate duce la anxietate/depresie? 

Negarea intimităţii şi împingerea ei spre periferia zonei noastre de preocupări duc la pierderea legăturii cu sine. E ca şi cum ai locui într-o casă pe care nu o cunoşti, într-un loc unde nu te simţi acasă, ca şi cum ai sta 24 de ore pe zi cu cineva care îţi e străin, pe care nu-l înţelegi şi de care nu ştii cum să te apropii. Încerci să-i negi existenţa, dar prezenţa sa continuă se impune cu atît mai drastic, prin simptome de netăgăduit, ca atacurile de panică. 

Există pacienţi care ajung la dvs. din cauza unor probleme legate de intimitate? 

Unii oameni vin la psihoterapie pentru că au relaţii conflictuale cu cei din jur. De multe ori, acestea nu sînt decît simptomul unei relaţii conflictuale cu sine însuşi. Ne este mai uşor să privim în afară decît în interior, ne simţim mai puţin vinovaţi vorbind despre ceilalţi decît despre noi. Aşa stau lucrurile, e ceva firesc şi nu trebuie să ne simţim criticaţi din cauza asta. Nu putem fi acuzaţi că sîntem umani. 

Cît de important e să ne cultivăm propriul spaţiu intim, să avem un loc de refugiu? 

Pentru echilibrul nostru psihologic este de o importanţă vitală să ne cultivăm propriul spaţiu intim şi relaţia cu fiinţa noastră interioară. Aşa cum investim grijă şi energie în amenajarea casei în care stăm pentru a o face cît mai confortabilă, tot aşa avem nevoie de confort interior.  Sîntem singura persoană din lume care ne este permanent alături!  Închipuiţi-vă ce calvar este să nu ne înţelegem bine cu această persoană, să fim într-un conflict permanent cu ea, să simţim mereu că nu ne acceptă aşa cum sîntem, că pretinde tot felul de lucruri de la noi şi că, oricît de mult ne-am strădui, n-o putem mulţumi niciodată, nu ne putem ridica la standardele ei. Cîţi dintre noi nu ne purtăm ca nişte adevăraţi tirani cu noi înşine? Acum e limpede de ce nu ne place să fim singuri. 

De aceea, avem nevoie să învăţăm să avem grijă de noi, să ne vorbim cu blîndeţe, să cultivăm faţă de noi o atitudine plină de acceptare. Sîntem OK aşa cum sîntem, nu ne lipseşte absolut nimic pentru a fi perfecţi şi fiecare dintre noi se află exact acolo unde trebuie să se afle în acest moment al evoluţiei sale. 

Cineva mi-a spus odată: „Bine, mă accept aşa cum sînt, dar asta înseamnă autoplafonare, atîta vreme cît nu mai are rost să lupt cu mine pentru a deveni mai bun.“ Acceptarea nu duce la pasivitate. Dacă ne acceptăm, asta nu înseamnă că închidem ochii la defectele noastre, dimpotrivă, încetăm să le mai negăm. Ne angajăm în depăşirea lor, doar că nu ne mai urîm pentru că le avem. 

De curînd, un client cu stări de anxietate mi-a spus că a citit undeva că trebuie să vorbească urît, să-şi înjure anxietatea atunci cînd îl cuprinde, pentru a o alunga. Încercînd să facă asta, şi-a dat seama că nu se simţea confortabil. A realizat că, de fapt, el îşi respectă anxietatea, că atacurile de panică de care suferea au constituit un imbold preţios care l-a motivat să îşi pună întrebări, să se dezvolte, să se maturizeze. Acel client a înţeles rostul trăirilor pe care le avea şi acum nu se mai simte înspăimîntat de ele. Ştie că sînt un semnal şi se angajează în descifrarea mesajului pe care îl transmit. Asta înseamnă acceptare. 

Ne e la fel de uşor să regăsim sau să fabricăm un spaţiu al intimităţii într-o vreme din ce în ce mai agitată? 

Trăim vîrtejul unor vremuri în care excesul de toate felurile este prezent: excesul de marfă, de oferte, de mîncare, muncă, alcool, sport, psihotrope, media, excesul de viteză… Nu putem sta în afara vremurilor, negînd vehement orice contact cu lumea online. Dar nici excesul nu este benefic, pentru că ne scindează  şi ne înstrăinează de noi şi de cei apropiaţi. 

Mă impresionează să aud persoane care spun că n-au trăit cu adevărat pînă acum, că au simţit mai degrabă că viaţa i-a trăit pe ei, ca şi cum ar fi fost pe pilot automat. Ne e din ce în ce mai greu să ne retragem, să ne deconectăm de la frenezia de task-uri în care sîntem prinşi şi să ne conectăm la noi, în linişte. Să ne dedicăm timp de calitate, să ascultăm mesajele pe care fiinţa noastră interioară ni le transmite, să-i înţelegem nevoile şi dorinţele. Şi apoi să ne îndreptăm către ceilalţi, către oamenii reali din jurul nostru, pentru a împărtăşi cu ei o parte din intimitatea noastră. 

Nu putem subestima importanţa unui spaţiu personal în care să ne simţim confortabil, nu putem ignora la nesfîrşit urgenţa stabilirii unei relaţii cu noi înşine, o relaţie în care să ne simţim susţinuţi şi acceptaţi, prototip al tuturor celorlalte relaţii. 

Oricît ar fi de neobişnuit la început, avem nevoie să învăţăm să ne ascultăm propriul corp, să luăm în serios semnalele pe care ni le trimite. Să înţelegem atunci cînd nu mai poate. Să ne oprim cînd ne doare. Atunci cînd reuşim să ne ascultăm cu toată atenţia, dispare îndoiala. Atunci cînd sîntem în totalitate prezenţi în viaţa noastră, dispare senzaţia că trăim pe pilot automat. La fel, dispare şi impresia că timpul trece cu repeziciune. De fapt, nu timpul trece, ci noi sîntem cei care trecem prin timp. În momentul în care realizăm acest lucru, obţinem şi controlul asupra ritmului în care vrem să treacă viaţa noastră. Dacă ar şti bietul atom de cesiu cît stres provoacă miliardelor de oameni naturala sa oscilaţie…  

a consemnat Luiza VASILIU