Note de lectură

„Această patologie“, scrie Dan Alexe în legătură cu obsesia românilor cu dacii, „are rădăcini vechi, crescute din elucubraţiile ocultistului Nicolae Densuşianu, care în Dacia preistorică înşirase toate absurdităţile pe care avea să se bazeze protocronismul, inclusiv aceea că limba latină ar deriva din cea dacă (sau proto-română) şi, în consecinţă, dacii vorbeau latina înaintea latinilor“ (Dacopatia şi alte rătăciri româneşti, Editura Humanitas, 2015, p. 5). Inutil să insistăm asupra satisfacţiei pe care ţi-o poate procura această „execuţie“ a dacopatiei, cea mai spectaculoasă dintre nenumăratele rătăciri trecute în revistă cu umor de autor în capitolele consacrate „Ţiganiadelor“, „Balcaniadelor“ sau noilor mituri ale românului precum „Capitalismul lui Putin vs socialismul UE“ sau „Mitologia Vămii Vechi“. 

Totuşi, la un moment dat, pornind de la critica unei rătăciri, şi anume a minimalizării sistematice a înrudirii structurale între albaneză şi română de către lingviştii şi istoricii români, Dan Alexe convoacă la rîndul său cititorul la un alt soi de rătăcire, cert mai inocentă, nu însă şi mai puţin derutantă. „Eliade însuşi nu concepea o adevărată apropiere, o comparare a românilor cu albanezii decît ca pe un lucru ruşinos, de ocară, de care singurii responsabili sînt romînii, prin înapoierea lor cronică. România, scria el retoric într-un moment de autoflagelare, «îşi merită soarta între Paraguay şi Albania»“ (p. 132). Greu de zis dacă, în asemenea circumstanţe, Eliade făcea ecou dacopatiei, după cum sugerează Dan Alexe (p. 131). În schimb, afirmaţiile categorice ale acestuia din urmă în capitolul intitulat „Arnăuţi şi vorbe vechi“ pot să te pună pe gînduri cu privire la o eventuală albanopatie în germene: „Prin urmare, tipologic, româna nu este astăzi altceva decît o limbă balcanică al cărei vocabular de origine latină abia dacă-l depăşeşte pe acela al albanezei şi a cărei gramatică a devenit identică cu aceea a albanezei şi al slavei macedo-bulgare“ (p. 133). 

„O privire atentă ne va arăta însă că româna şi albaneza sînt două limbi care provin dintr-un trunchi comun, separarea producîndu-se în momentul în care latinizarea unei populaţii (strămoşii românilor) a fost împinsă pînă acolo unde ea a cuprins şi sistemul verbal, precum şi pronominal, pe cînd albaneza a rămas în stadiul unei masive latinizări lexicale“ (p. 136).