Fractura „în lemn verde“
Cîndva (era pe vremea lui Dej, aveam vreo opt sau nouă ani), la o joacă, am căzut şi mi-am frînt mîna. A fost ceea ce se cheamă, cu un termen medical, o fractură „în lemn verde“, pe care dr. Valeria Herdea (
) o defineşte în felul următor:
„Fracturile «în lemn verde» sînt fracturi incomplete care apar în special la copii pînă la vîrsta de 8-10 ani. Oasele copiilor sînt mai moi şi mai flexibile decît oasele adulţilor, aşa că sînt mai predispuse la îndoire decît la rupere, ca şi în cazul ramurilor verzi ale copacilor (de unde şi numele). […]
Mecanismul de producere este de obicei o cădere cu antebraţul în extensie şi în pronaţie sau supinaţie. Astfel, în cazul antebraţului în pronaţie, fractura prezintă o angulaţie dorsală, iar în cazul antebraţului în supinaţie, angulaţia este volară, primul caz fiind şi cel mai frecvent. În afară de componenta angulară, acest tip de fractură prezintă şi o deformare prin rotaţie. Din punct de vedere anatomic, majoritatea acestor fracturi survin distal faţă de inserţia muşchiului pronator teres, astfel fragmentul distal este rotat în supin faţă de fragmentul proximal.“
N-am idee dacă antebraţul meu era în pronaţie sau în supinaţie cînd mi l-am rupt şi nu cred că un asemenea amănunt ar fi relevant într-o discuţie despre inspiraţie. Cred, în schimb, că inspiraţia este pe undeva o fractură „în lemn verde“. Ce altceva să fie? Un zefir molcom, purtînd aroma înălţării, desprins (pentru a te învălui ca o perdea sau ca un triplu voal) de pe ambele buze ale muzei tale, care te mîngîie pe creştet şi îţi călăuzeşte pana, pe neştiute căi, spre ideal? Dulce învolburare de petale fragede, culese în zori (cînd roua dimineţii încă n-a apucat să se usuce) din rozele cele mai proaspete, care-ţi îmbracă tărtăcuţa? Penaj multicolor al unei păsări-liră la care cînţi? Şirag de nestemate (unele Swarovski, altele nu prea – dar nu-i bai) ce ies din gura ta şi pe hîrtie se aştern, mişcîndu-şi graţios codiţa? O cinzeacă de ambrozie păstrată în butoaie de stejar, la Glasgow ori în împrejurimi, cu 40% alcool? Un fel de fulg care te gîdilă şi, cînd te-a gîdilat destul, versifici? Nişte munci grele – tras de fiare, ridicat greutăţi materiale, mutat munţii din loc etc. – care te fac să asuzi amarnic pînă ce iese opera din tine? Sau poate un nod în gît şi unul în stomac, din fiecare ivindu-se, la răstimpuri, ceva elegiac? Nexam. Nu asta este inspiraţia.
Ca fractură „în lemn verde“, inspiraţia conţine o doză de cruzime şi aduce cu sine, în aşezarea firii, un dezastru necesar, prin surparea unor echilibre împietrite. Ea taie în carne vie (sau, la vegani, în sfeclă vie şi în ridiche bio), distruge temple unde gloriile zilei zac pe canapele editoriale şi rumegă la nesfîrşit acelaşi catren sleit, îi smulge autorului semeţ cununa de lauri de pe tîmple şi i-o preschimbă,
, într-un cactus necruţător. E, deopotrivă, turnesol şi bisturiu. Aşa lucrează, din cîte mi-am putut da seama în anumite clipe, veritabila inspiraţie: te atinge la nerv şi deschide un culoar.
Cum bine spune doamna doctor Herdea, mai sus, avem de-a face cu o „deformare prin rotaţie“. Cînd inspiraţia s-a pogorît asupră-ţi (naiba ştie de unde întrupîndu-se), apuci de un colţ al realităţii şi tragi de el tare. La început, dumneaei nu-i convine, se cabrează – e totuşi ditamai realitatea şi uite că s-a trezit un derbedeu inspirat s-o înşface de poala rochiţei. Ce neobrăzare! Mai că i-ar veni să te scuipe, dacă realităţile ar scuipa. Se opune din răsputeri, se propteşte într-un zid (Marele Zid Omenesc, vizibil şi din cosmos), încearcă să cîştige timp, fiindcă spaţiul e deja pierdut. Degeaba, tu n-o laşi. (Ce descriu aici le-ar putea sugera unora un viol, însă ar greşi aceia judecînd atît de româneşte – inspiraţia nu e din Vaslui.) Treptat, realitatea se înmoaie, rotaţia pe care i-ai imprimat-o o îndeamnă să-şi arate alte feţe, ascunse, cu totul noi sau doar ignorate. Acum nu mai e una singură, un singur trup compact, ci are o mulţime de odrasle diferite: prin acuplarea cu ea însăşi, printr-o autogenerare, s-a multiplicat, ca un detaliu împlinindu-se într-un întreg. Fractura „în lemn verde“ a inspiraţiei a dezlegat-o, i-a şters eticheta
de pe frunte, i-a blocat frîna de motor şi îi permite să circule, cum vrea, pe contrasens. A îndoit-o, însă fără a o rupe. Ea (realitatea) a devenit, astfel, un granit elastic, un soi de lut pe care-l poţi modela.
Dar despre modelaj, poate cu alt prilej.
