Despre jurnalismul pozitiv

Carmen DRAGOMIR
Publicat în Dilema Veche nr. 600 din 13-19 august 2015
Despre jurnalismul pozitiv jpeg

Cînd am plecat din presa scrisă, după mai bine de 12 ani de jurnalism, m-am simţit complet dezrădăcinată. Lăsasem în spate tot ceea ce ştiam despre mine, pierdusem direcţia. Dezamăgirea faţă de ceva în care ai investit toată viaţa ta lasă un gol substanţial în identitate. Pe de altă parte, anii care au urmat au fost cei mai frumoşi ani pe care i-am trăit. Frustrarea m-a făcut să caut răspunsuri şi m-a dus pe drumuri la care nici nu aş fi îndrăznit să mă gîndesc. 

Am trăit mare parte din această perioadă profesională ca reporter special la

Cînd am plecat, în mai 2012, situaţia era aproape insuportabilă, salariile se tăiaseră de atîtea ori că nu le mai ştiam numărul, probabilitatea unui nou val de restructurări era doar o chestiune de timp, subiectele pentru care aveai nevoie de deplasare în afara Bucureştiului deveniseră aproape utopice, calitatea cititorilor scăzuse considerabil. 

Tot ceea ce mă învăţase meseria asta şi tot ceea ce trăisem cu sufletul la gură, emoţia mirosului de tipar de dimineaţa, a

-ului care dădea un sens muncii tale, magia căutărilor de reporter, toate astea se transformaseră într-o birocraţie care mă storsese de orice urmă de entuziasm. M-am trezit după atîţia ani cu o meserie pe care nu mai puteam să o practic nicăieri aşa cum mă obişnuiseră anii frumoşi de reportaj. Nu era un caz singular, era o plagă care se întinsese la tot ce însemna presa scrisă şi, îndrăznesc să spun, la tot ce însemna peisaj media. Cei din interiorul breslei ştiu foarte bine situaţia (şi mai grea astăzi) în care se regăseşte mass-media. În meseria asta nu închizi uşa pe dinafară la ora 5 şi apoi îţi vezi de viaţă. Sau, cel puţin, aşa era cînd am cunoscut-o eu. E o meserie care te acaparează cu totul, în care te trezeşti la miezul nopţii pentru că ai găsit cuvîntul potrivit, în care te prinde dimineaţa pentru că trebuie să afli toate detaliile unui caz, în care eşti pregătit să pleci în fiecare moment la capătul lumii, dacă e nevoie. Şi dai totul, iar la un moment dat noi nu am mai primit nimic în schimb. S-au schimbat bugete, strategii editoriale, s-a schimbat cererea pieţei. Totul s-a transformat peste noapte ca şi cum cineva a stins lumina şi ne-a lăsat să bîjbîim în întuneric. Mulţi dintre colegii mei au rămas doar pentru că nu aveau alternativă. Nici eu nu aveam, mi se părea că ăsta e singurul lucru pe care ştiu să îl fac. Eram jurnalist şi nu ştiam să fiu altcineva. Să renunţ la asta însemna să renunţ la mine. Dar am făcut-o. Cînd mi-am dat prima oară demisia, am zăcut o săptămînă, fără să mă pot ridica din pat. Marius Tucă, directorul ziarului, m-a chemat înapoi şi n-am rezistat, m-am întors. Dar a fost ca într-o relaţie nefuncţională. Nu poţi s-o faci să meargă de unul singur, e nevoie de două părţi în poveste. A doua oară mi-am văzut de drum, deşi aveam sentimentul că cineva m-a lăsat să merg singură în deşert fără apă. Mi-am încheiat atunci socotelile cu fosta mea viaţă, definitiv şi dramatic.  Într-o singură zi s-a schimbat tot ce ştiam despre mine. Meseria, apartamentul, oraşul şi chiar starea civilă, pentru că aveam să divorţez în scurtă vreme. Coşmarul era cataclismic. Ceea ce nu ştiam atunci era că toţi anii aceia fusesem conectată la viaţă doar prin firele sterile şi artificiale ale cotidianului. Eram atît de prinsă în hăţişul treburilor „importante“ ale angrenajului profesional şi social, încît nu făceam altceva decît să supravieţuiesc, de fapt. Cînd firele acestea au fost smulse, cînd totul s-a prăbuşit, m-am înecat cu prima gură de aer proaspăt. Am învăţat, uşor-uşor, să respir şi am înţeles mai tîrziu că tot impactul dezastrului pe care îl trăisem m-a redat, de fapt, mie însămi. 

Acela a fost momentul în care eu am început să caut să înţeleg mai mult, să lucrez mai mult cu mine. În cei trei ani am fost la toate cursurile,

-urile şi seminariile posibile şi imposibile, rar am scăpat vreunul, am citit tot ce mi-a căzut în mînă despre cum funcţionăm noi ca oameni, despre mental, despre legile existenţei, despre întrebările fundamentale, despre percepţii, emoţii, aspiraţii, despre motivaţie şi scop, despre vocaţie şi pasiune, despre perseverenţă, despre iubire şi compasiune. Într-una din zile, mi-a căzut sub ochi un paragraf dintr-o carte: „Dacă toate limitările tale ar dispărea ca prin farmec, dacă nu ai fi condiţionat de nimic, ce ai face?“. În aceeaşi seară, am întîlnit la un curs pe cineva care povestea cu patos despre ceea ce face. Am ştiut că este unul dintre acei oameni care fac diferenţa – trăieşte viaţa aşa cum este ea, ca pe o artă miraculoasă, şi nu viaţa îl trăieşte pe el. Pasiunea cu care vorbea, viaţa din ochi, energia pe care o degaja au transformat pe loc ceva în mine şi atunci am ştiut. Am văzut ceea ce căutam de mult. Aşa s-a născut proiectul

. Aveam să-i caut pe aceia care produc mutaţii în noi şi aveam să-i restitui lumii. Pe cei care pot face transplant de însufleţire, de încredere, de inspiraţie.

Am înţeles că motivaţia singură nu este suficientă, ea e sterilă şi exterioară, e doar o manipulare mentală, o creştere artificială; îţi setezi mintea să facă ceva pentru că tu crezi că acel lucru e bun pentru tine. Pentru scopul acela mergi pe cărbuni încinşi, faci flotări, întinzi coarda la maximum. Dar inspiraţia vine din cu totul alt loc. Ea te atrage în mod natural către acel ceva la care fiinţa ta tînjeşte. Cînd eşti inspirat, viaţa se trăieşte fără efort, pasiunea arde în tine constant, îţi ocupă mintea şi nu îţi dă vacanţă. Aşadar jurnalismul, tot el, a fost ceea ce întreţinea în mine acest foc care arde constant. Doar că am realizat că este vorba despre un alt fel de jurnalism. 

Bazat pe fundamentele psihologiei pozitive, jurnalismul pozitiv oferă o perspectivă care permite individului şi comunităţii să creeze, să prospere, să înflorească, onorează valorile profesiei pe care orice student le învaţă pe băncile şcolii, dar care sînt masacrate barbar în practică. Peisajul media actual a luat o direcţie distructivă care produce un impact emoţional negativ enorm asupra psihicului uman – nu o spun eu, ci datele statistice –, atît asupra consumatorului, cît şi asupra celui care produce materialul jurnalistic. Autorul trebuie să fie cinic, să suspecteze pe oricine şi orice, să caute orice trăsătură care poate fi criticată şi pusă la zid. Cred că rolul jurnalismului nu este doar să arate cu degetul, ci, mai mult, să îşi asume în mod real rolul de „cîine de pază al societăţii“, cum ne învaţă la facultate, rol care presupune interesul activ pentru bunăstarea comunităţii, îi conferă putere creatoare, forţă de a schimba orice este în neregulă. 

Perspectiva exclusivă a arătatului cu degetul limitează şi impune constrîngeri în viziune, afectează comportamentul şi emoţiile, degradează personalitatea şi alterează grav sentimentul pozitiv al sensului vieţii. Aspectul dramatic, negativ al jurnalismului care se practică astăzi acţionează în profunzime asupra mentalului, pentru că aceste informaţii sînt interpretate de public ca avînd relevanţă pentru propria supravieţuire, pe principiul „Dacă mi s-ar întîmpla şi mie?“. Un cercetător în domeniul psihologiei pozitive care a investigat fenomenul timp de peste douăzeci de ani spune că emoţiile negative rămîn active în noi şi că este necesar să întoarcem acest efect inducînd emoţii pozitive, însă este nevoie de trei ştiri pozitive pentru a anihila efectul unei singure ştiri negative. 

Carmen Dragomir este jurnalistă şi fondatoare a inspire-magazine.ro

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Ucraina „fierbe“: înfrângerea teribilă cu România, descrisă într-un cuvânt de presa de la Kiev
Prezentă cu vedetele ei în SUA, echipa Ucrainei a suferit un rezultat de neconceput.
image
Mii de iranieni au ieșit în stradă în semn de susținere a atacului asupra Israelului
Mii de iranieni au ieșit duminică dimineața devreme pe străzile din Iran, în semn de susținere pentru atacul fără precedent cu drone și rachete în curs de desfășurare împotriva dușmanului înrăit Israel.
image
De ce a primit un jandarm din București în contul personal peste 1,6 milioane lei. „Ce de bani!”
Un subofiţer de la Direcția de Jandarmerie a Municipiului București, care îşi aştepta zilele acestea salariul, s-a trezit că i-au intrat în cont peste 1,6 milioane lei, adică peste 300.000 de euro.

HIstoria.ro

image
Bătălia codurilor: Cum a fost câștigat al Doilea Război Mondial
Pe 18 ianuarie a.c., Agenția britanică de informații GCHQ (Government Communications Headquarters) a sărbătorit 80 de ani de când Colossus, primul computer din lume, a fost întrebuințat la descifrarea codurilor germane în cel de Al Doilea Război Mondial.
image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.