Raţia de inspiraţie

Prin anii ’80 am citit, întîmplător, o carte a unui profesor american, care urmărea conexiunile dintre droguri şi literatură la autori obscuri – atît de obscuri încît nu auzisem de nici unul dintre ei. Nu reţin nici titlul, nici autorul acelei cărţi, dar reţin lectura ei ca pe o experienţă cu totul nesatisfăcătoare. Nu din cauză că nu am învăţat din ea ce să iau ca să scriu bine, ci pentru că autorii analizaţi păreau a fi luat degeaba ce-or fi luat. Indiferent de drogul, fie el natural sau chimic – care le inspirase, fragmentele citate din „opera“ lor erau nişte texte chinuite – doar printr-un exerciţiu susţinut de imaginaţie s-ar fi putut numi literatură. Autorii păreau preocupaţi mai degrabă să ţină un jurnal al stărilor prin care treceau sub influenţa drogului, decît să încerce să-şi convertească respectivele stări în literatură. Scrierile lor se reduceau, oricum, la dulci „amintiri din euforie“. 

Pentru a-şi ilustra cît mai convingător teoria că inspiraţia stimulată artificial este la fel de validă ca aceea obţinută pe căi inefabil-naturale, autorul ambiţiosului studiu punea la un moment dat alături o descriere a inspiraţiei făcută de un scriitor care se spurcase la lesedeu şi o descriere similară făcută de Goethe, care, săracu’, nu „băgase“ nimic. Dar chiar dacă stările de graţie definite ca „inspiraţie“ de cei doi erau aparent comparabile, rezultatele celor două inspiraţii sînt din filme diferite, dacă e să comparăm opera lui Goethe cu strădaniile psihedelice ale celuilalt. 

Situaţia de mai sus pare să demonstreze că orice tentativă de a căuta inspiraţia cu tot dinadinsul e perdantă din start. Ca să ne putem bucura plenar de efectele ei benefice, nu noi trebuie să găsim inspiraţia, ci ea trebuie să ne găsească pe noi. 

Credinţa în intervenţii extraumane l-a făcut pe Socrate să spună că poeţii, inconştienţi de profunzimile sensurilor din poezia lor, erau inspiraţi direct de muze. De aceea, de atunci încoace, în estetică se vorbeşte despre inspiraţie ca moment iniţial şi condiţie particulară a artistului în actul creator (mai ales în epoci şi societăţi cu viziuni iraţionale despre realitate şi artă, cum ar fi romantismul sau decadentismul), chiar dacă acest concept nu este riguros definit şi permite, în sensul său generic, de intervenţie externă, interpretări pe cît de diverse, pe atît de laxe. 

Dar, instinctiv, toţi asociem inspiraţia cu acel ferment intangibil, care generează un proces menit să ne scoată din rahat. Adagiul cu marile realizări care constau din zece la sută inspiraţie şi nouăzeci la sută transpiraţie poate fi discutabil sub aspectul proporţiilor, dar un lucru e cert – fără niscaiva procente de inspiraţie fondatoare, transpiraţia nu produce decît un miros neplăcut. 

Prima confruntare cu un gol de inspiraţie pe care mi-o amintesc am avut-o în clasele primare, când „tovarăşa“ ne dăduse să scriem la şcoală o compunere cu titlul „O întîmplare mai deosebită din viaţa mea“. Întîmplări „mai deosebite“ avusesem eu, slavă Domnului, dar cumva intuiam că tovarăşa aşteaptă de la noi un text compatibil cu corectitudinea politică – pe atunci termenul nu exista, bineînţeles, dar ceea ce defineşte el azi se manifesta anonim şi încorseta discursul firesc cu aceeaşi vrednicie ca şi astăzi.

Aşa că am renunţat instinctiv să scriu despre cum m-am jucat de-a doctoru’ cu fetiţa din vecini sau cum am scăpat neprins de paznicul cimitirului cînd m-am dus la furat cireşe cu băieţii din bloc. Am scris, în schimb, despre ziua în care am fost făcut pionier. Nu pentru că ar fi fost deosebită pentru mine, ci pentru că ştiam foarte bine ce înseamnă „mai deosebit“ în imaginarul învăţătoarei. Ca dovadă că această gîndire dublă ne fusese inoculată cu succes, toată clasa a scris despre momentul înălţător cînd am fost consideraţi vrednici să purtăm la gât un crîmpei din steagul partidului, rulînd clişeele asociate cu un eveniment faţă de care simţeam o vinovată lipsă de vibraţie, disimulată onctuos cu exces de epitete şi adverbe. 

Cînd am terminat, tovarăşa ne-a strîns caietele teanc pe catedră şi a început să citească, dînd din cap a solemnă aprobare la fiecare probă de ipocrizie infantilă pe care o parcurgea. Dintr-odată, am văzut-o că se înroşeşte apoplectic şi începe să urle, agitînd incriminant ultimul caiet pe care-l deschisese: „Macovei, ce-i asta?!“. Macovei, săracul, nu era pionier, pe caz de repetenţie cronică, deci nu putuse s-o bage pe aia cu crîmpeiul din steagul partidului, fiind silit să recurgă la o tematică alternativă. L-am privit, ţin minte, cu invidie – iată, gîndeam eu, cineva care şi-a permis să dea frîu liber inspiraţiei, scriind despre ce-a vrut muşchii lui. 

Tovarăşa, în virtutea unui sadism pînă la urmă generos, a făcut caietul lui Macovei să circule prin bănci, ca să vedem toţi la ce s-a pretat duşmanul de clasă (clasa a III-a B). Am avut astfel ocazia să citesc compunerea recalcitrantă, care pentru mine a devenit primul text literar cu impact major asupra mea. Cînd a ajuns caietul la mine, am citit de multe ori, cu nesaţ, singura propoziţie care alcătuia compunerea. În acel text am intuit pentru prima oară perfecţiunea. Sub titlul, scris chinuit, „O întîmplare mai deosebită din viaţa mea“ (după care pusese conştiincios punct), Macovei sintetizase, cu eleganţa eliptică pe care aveam s-o regăsesc mult mai tîrziu în haiku-uri, experienţa sa nepereche:

(fără punct). 

De atunci, de cîte ori aud cuvîntul „inspiraţie“, mă gîndesc la muza de i-o fi şoptit lu’ Macovei acele cuvinte, care, iată, mi-au adăstat în memorie pînă azi, inspirîndu-mă.  

Şi v-am spus povestea aşa