Raţia de inspiraţie

Publicat în Dilema Veche nr. 600 din 13-19 august 2015
Raţia de inspiraţie jpeg

Prin anii ’80 am citit, întîmplător, o carte a unui profesor american, care urmărea conexiunile dintre droguri şi literatură la autori obscuri – atît de obscuri încît nu auzisem de nici unul dintre ei. Nu reţin nici titlul, nici autorul acelei cărţi, dar reţin lectura ei ca pe o experienţă cu totul nesatisfăcătoare. Nu din cauză că nu am învăţat din ea ce să iau ca să scriu bine, ci pentru că autorii analizaţi păreau a fi luat degeaba ce-or fi luat. Indiferent de drogul, fie el natural sau chimic – care le inspirase, fragmentele citate din „opera“ lor erau nişte texte chinuite – doar printr-un exerciţiu susţinut de imaginaţie s-ar fi putut numi literatură. Autorii păreau preocupaţi mai degrabă să ţină un jurnal al stărilor prin care treceau sub influenţa drogului, decît să încerce să-şi convertească respectivele stări în literatură. Scrierile lor se reduceau, oricum, la dulci „amintiri din euforie“. 

Pentru a-şi ilustra cît mai convingător teoria că inspiraţia stimulată artificial este la fel de validă ca aceea obţinută pe căi inefabil-naturale, autorul ambiţiosului studiu punea la un moment dat alături o descriere a inspiraţiei făcută de un scriitor care se spurcase la lesedeu şi o descriere similară făcută de Goethe, care, săracu’, nu „băgase“ nimic. Dar chiar dacă stările de graţie definite ca „inspiraţie“ de cei doi erau aparent comparabile, rezultatele celor două inspiraţii sînt din filme diferite, dacă e să comparăm opera lui Goethe cu strădaniile psihedelice ale celuilalt. 

Situaţia de mai sus pare să demonstreze că orice tentativă de a căuta inspiraţia cu tot dinadinsul e perdantă din start. Ca să ne putem bucura plenar de efectele ei benefice, nu noi trebuie să găsim inspiraţia, ci ea trebuie să ne găsească pe noi. 

Credinţa în intervenţii extraumane l-a făcut pe Socrate să spună că poeţii, inconştienţi de profunzimile sensurilor din poezia lor, erau inspiraţi direct de muze. De aceea, de atunci încoace, în estetică se vorbeşte despre inspiraţie ca moment iniţial şi condiţie particulară a artistului în actul creator (mai ales în epoci şi societăţi cu viziuni iraţionale despre realitate şi artă, cum ar fi romantismul sau decadentismul), chiar dacă acest concept nu este riguros definit şi permite, în sensul său generic, de intervenţie externă, interpretări pe cît de diverse, pe atît de laxe. 

Dar, instinctiv, toţi asociem inspiraţia cu acel ferment intangibil, care generează un proces menit să ne scoată din rahat. Adagiul cu marile realizări care constau din zece la sută inspiraţie şi nouăzeci la sută transpiraţie poate fi discutabil sub aspectul proporţiilor, dar un lucru e cert – fără niscaiva procente de inspiraţie fondatoare, transpiraţia nu produce decît un miros neplăcut. 

Prima confruntare cu un gol de inspiraţie pe care mi-o amintesc am avut-o în clasele primare, când „tovarăşa“ ne dăduse să scriem la şcoală o compunere cu titlul „O întîmplare mai deosebită din viaţa mea“. Întîmplări „mai deosebite“ avusesem eu, slavă Domnului, dar cumva intuiam că tovarăşa aşteaptă de la noi un text compatibil cu corectitudinea politică – pe atunci termenul nu exista, bineînţeles, dar ceea ce defineşte el azi se manifesta anonim şi încorseta discursul firesc cu aceeaşi vrednicie ca şi astăzi.

Aşa că am renunţat instinctiv să scriu despre cum m-am jucat de-a doctoru’ cu fetiţa din vecini sau cum am scăpat neprins de paznicul cimitirului cînd m-am dus la furat cireşe cu băieţii din bloc. Am scris, în schimb, despre ziua în care am fost făcut pionier. Nu pentru că ar fi fost deosebită pentru mine, ci pentru că ştiam foarte bine ce înseamnă „mai deosebit“ în imaginarul învăţătoarei. Ca dovadă că această gîndire dublă ne fusese inoculată cu succes, toată clasa a scris despre momentul înălţător cînd am fost consideraţi vrednici să purtăm la gât un crîmpei din steagul partidului, rulînd clişeele asociate cu un eveniment faţă de care simţeam o vinovată lipsă de vibraţie, disimulată onctuos cu exces de epitete şi adverbe. 

Cînd am terminat, tovarăşa ne-a strîns caietele teanc pe catedră şi a început să citească, dînd din cap a solemnă aprobare la fiecare probă de ipocrizie infantilă pe care o parcurgea. Dintr-odată, am văzut-o că se înroşeşte apoplectic şi începe să urle, agitînd incriminant ultimul caiet pe care-l deschisese: „Macovei, ce-i asta?!“. Macovei, săracul, nu era pionier, pe caz de repetenţie cronică, deci nu putuse s-o bage pe aia cu crîmpeiul din steagul partidului, fiind silit să recurgă la o tematică alternativă. L-am privit, ţin minte, cu invidie – iată, gîndeam eu, cineva care şi-a permis să dea frîu liber inspiraţiei, scriind despre ce-a vrut muşchii lui. 

Tovarăşa, în virtutea unui sadism pînă la urmă generos, a făcut caietul lui Macovei să circule prin bănci, ca să vedem toţi la ce s-a pretat duşmanul de clasă (clasa a III-a B). Am avut astfel ocazia să citesc compunerea recalcitrantă, care pentru mine a devenit primul text literar cu impact major asupra mea. Cînd a ajuns caietul la mine, am citit de multe ori, cu nesaţ, singura propoziţie care alcătuia compunerea. În acel text am intuit pentru prima oară perfecţiunea. Sub titlul, scris chinuit, „O întîmplare mai deosebită din viaţa mea“ (după care pusese conştiincios punct), Macovei sintetizase, cu eleganţa eliptică pe care aveam s-o regăsesc mult mai tîrziu în haiku-uri, experienţa sa nepereche:

(fără punct). 

De atunci, de cîte ori aud cuvîntul „inspiraţie“, mă gîndesc la muza de i-o fi şoptit lu’ Macovei acele cuvinte, care, iată, mi-au adăstat în memorie pînă azi, inspirîndu-mă.  

Şi v-am spus povestea aşa

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Sentință exemplară în cazul unui șofer care a dat intenționat cu mașina de lux peste mai mulți polițiști
Doi polițiști din Argeș au fost loviţi, cu intenție, de un șofer care s-a urcat la volan deși avea permisul de conducere suspendat. Bărbatul a pus în pericol viața agenților și a celor trei copii minori ai săi, aflați în mașină în momentul producerii incidentului.
image
image
A murit procurorul român cu cea mai mare vechime în magistratură. Încă era în activitate
Pavel Palcu, procurorul arădean cu cea mai mare vechime în magistratură din România a murit, astăzi, 15 aprilie, într-un centru de recuperare medicală din Bucureşti.

HIstoria.ro

image
„Monstruoasa coaliție”, Cuza și francmasonii, în „Historia” de aprilie
De ce au ales adversarii lui Cuza să-l răstoarne de la putere? Care a fost rolul masoneriei în acest proces? Este apartenenţa lui Cuza la masonerie confirmată documentar?
image
Oltcit, primul autovehicul low-cost românesc care s-a vândut în Occident
La Craiova se produc automobile de mai bine de 40 de ani, mai exact de la semnarea contractului dintre statul comunist român şi constructorul francez Citroën. Povestea acestuia a demarat, de fapt, la începutul anilor ’70, când Nicolae Ceauşescu s- gândit că ar fi utilă o a doua marcă de mașini în România.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.