Pe limba bunicilor

„Deci asta-i ca un fel de muncă patriotică, dacă stau să mă gîndesc. Adică noi ne-am chinuit să scăpăm de asta şi tu te bagi de bunăvoie? Păi, cum adică?“ 

Eram în anul I de facultate, la puţini ani după Revoluţie (sau ce-o fi fost) şi încercam să le explic bunicilor mei că m-am înscris la un program de voluntariat la organizaţia World Vision. 

„Ould cum? Vijelie? Da’ voi nu mai ştiţi să vorbiţi româneşte?“

Părinţii erau deja dresaţi. Din clasa a IX-a pînă la finele liceului coordonasem un program de animaţie pentru copiii din cartierul nostru, Valea Aurie, de la periferia Sibiului. Energia pe care ţi-o dă implicarea în comunitate a rămas parte din noi. Plecaţi pe la universităţi, ne-am găsit greu locul, îngroziţi de încorsetarea curriculară ce mătura toate facultăţile. Prin anul doi de facultate, creierul meu era aşa de murat în plictiseala cea de toate zilele, încît nu am cugetat de două ori înainte de a răspunde la un anunţ de recrutare de voluntari pentru Telefonul Albastru, o linie de consiliere pentru copii abuzaţi. 

Şi am explicat cui mă întreba că da, lucrez fără să fiu plătită, pentru că vreau să ajut copiii, că fac asta ca să învăţ ceva nou care nu se poate învăţa la facultate, ca să cunosc oameni la fel ca mine, ca să retrăiesc anii faini de la Sibiu, cînd eram responsabilă pentru mai mult decît luatul de note bune. Şi că nu, nu e ca la munca patriotică, pentru că nimeni nu obligă pe nimeni să facă voluntariat, că motivaţia de a face voluntariat nu trebuia să fie musai „propăşirea patriei“, voluntarul fiind liber să facă voluntariat şi din motive egoiste precum cele de mai sus. 

Cînd am devenit coordonator de voluntari, bunicii mei erau mai pregătiţi:

Era deja anul 2000 şi se mai estompaseră amintirile comunismului, dar încă nu suficient pentru a elimina din mentalitate ideea că musai trebuie să existe un „şef“. Mi-a fost greu să le explic că nu sînt „şef“, iar clarificarea noţiunii de „coordonator de voluntari“ mi-a dat destulă bătaie de cap nu numai în relaţie cu rudele, dar şi mai tîrziu, cînd am devenit formator pentru coordonatori de voluntari. De îndată ce un coordonator de voluntari are impresia că e „şef/ă“, o parte din legitimitatea sa se duce pe apa sîmbetei. Coordonatorul de voluntari este mai degrabă cel mai „exemplar“ dintre voluntari, modelul de la care se învaţă meşteşugul voluntariatului, cel care, în spatele cortinei, „programează“ succesul, un lider care conduce prin exemplul personal, cel care se asigură că voluntarii vor să vină şi mîine, şi poimîine. 

În noua mea poziţie de coordonator de voluntari lucram frenetic, la ore ciudate. Asta nu e o poziţie pentru „cincişti“, oameni care vor un job de la nouă la cinci. Coordonatorul de voluntari nu lucrează în orele de program, ci atunci cînd au timp voluntarii: după orele de serviciu, după cursuri, după ce au făcut mîncare şi au pus copiii la culcare, la sfîrşit de săptămînă, de sărbători, în primele ore după petrecerea unui dezastru natural. Altfel, mă îndeletniceam cu recrutarea de voluntari, cu orientarea şi formarea lor, cu „pensionarea“ celor care doreau să se retragă şi cu multe altele, printre care şi gestionarea aşteptărilor nerealiste. 

„Da, o secundă să caut nişte băieţi prin buzunare. Să pun în apă caldă «Voluntarul la plic» şi să pun şi niste sare deasupra, ca să mă asigur că ies băieţi. Se ştie că, dacă pui zahăr, ies mai degrabă fete.“ 

Mobilizarea rapidă e ceva uşor de făcut în era Internetului, însă, pe vremea cînd nu erau încă nici măcar telefoane mobile, darămite WhatsApp, Skype, Telegram şi altele asemenea, planificarea era mama succesului. Cultura

-elor încă nu ne invadase: te înţelegeai azi cu grupul că peste o săptămînă la ora cutare se făcea acţiunea, peste o săptămînă fix lumea era la treabă. 

Cei trei ani în care am fost coordonator de voluntari au fost unii din cei mai inovatori şi mai intenşi ani din viaţa mea profesională. Coordonam cam 100 de voluntari pe an, într-un sistem piramidal în care fiecare program era coordonat de un coordonator voluntar de voluntari. Ulterior etapei de recrutare a voluntarilor şi de formare a coordonatorilor lor, eu lucram mai mult cu aceştia din urmă. La o echipă de 100 de voluntari, făceam un efort pentru a-mi aminti numele fiecărui

, dar ar fi fost aproape imposibil să coordonez personal activitatea fiecăruia. 

„Mirela, asta e cea mai coerentă strategie de voluntariat pe care eu am văzut-o de cînd sînt manager zonal. Care este cel mai important lucru pe care ţi-l propui pentru următoarele şase luni?“ 

În capul meu: „Ce amarul meu să îmi propun? Am douăzeci de ani şi asta e prima strategie pe care o scriu în viaţa mea, habar n-aveam ce e aia o «strategie» înainte să scriu textul ăsta. Tu eşti o zeiţă peste noi toţi, o şefă adevărată. Ce pot eu să spun ca să fie şi adevărat, şi inteligent?“. 

Pe gură: „Vreau ca voluntarii să dea o mînă de ajutor tuturor departamentelor din organizaţie. Vreau ca ei să devină indispensabili. Şi vreau ca eu să fiu aşa de bună la coordonarea lor, încît să devin şi eu indispensabilă pentru organizaţie. De neînlocuit!“.

Zeiţa şi-a ridicat privirea din nişte documente, mi-a zîmbit cu un colţ al gurii mai mult decît cu celălalt şi mi-a spus părinteşte:

„Mirela, nimeni nu e de neînlocuit. Dar e bine să lucrăm ca şi cum aşa am fi.“ 

Zeiţa avea dreptate, dar se înşela amarnic. Nimeni nu e de neînlocuit, dar voluntarii lucrează ca şi cum ar fi de neînlocuit, aşa încît ei sînt singurii care sînt de neînlocuit. Atîta timp cît ei există, uşa democraţiei şi a omeniei va rămîne deschisă. Orice s-ar întîmpla. 

Mirela Oprea este Senior Liaison Manager la World Vision International.