Tema săptămînii

Clovnul Tomiţă ar fi vrut să le spună spectatorilor că a venit în casa circului fără prejudecăţi, copil, cu mîndria secretă că devine coleg cu oameni care au învăţat arta curajului în mai puţin de… 2000 de ani. Printre oamenii care ne arată cum pot fi înfrînte căderile, cu dorinţa de a te înălţa, din nou, în fiecare seară.

Bărbatul îl dusese o dată la pescuit, pe stîncile de la ei de acasă, dar băiatul se cam plictisea. – N-ai răbdare, îi spuse el. – Ce înseamnă răbdare? Bărbatul se gîndi cîteva clipe şi apoi îi răspunse: – Răbdare înseamnă să-i oferi fiecărui lucru timpul necesar ca să-ţi iasă bine.

Poate că cea mai înduioşătoare secvenţă elocventă pentru răbdarea şi delicateţea îndrăgostitului este cea din Luminile oraşului, în care vagabondul amorezat urmăreşte cu tandreţe cum fata oarbă îi deşiră vesta, crezînd că înfăşoară capătul ghemului ei.

Niciodată nu am suficientă răbdare. Mor să aştept la semafor. Dacă prind momentul, fug pe roşu. Dacă nu mi-ar fi ruşine, aş fenta toate cozile la care trebuie să aştept. Nici măcar la biserică, atunci cînd trebuie să iau anafura, nu am destulă răbdare.

Am avut răbdare să dau de trei ori la UNATC. Pe parcursul facultăţii nu mi-am păstrat-o mereu şi, uneori, asta mi-a făcut bine. Am intrat la Teatrul Bulandra şi răbdarea a căpătat o multitudine de alte nuanţe decît ai putea găsi în cel mai aplicat dintre dicţionare.

Am pornit să aflu ce ne scoate din pepeni şi cum putem învăţa să înghiţim mai uşor dieta cu răbdări prăjite. Într-o lume în care toţi am fi simpatici, nimeni nu ar mai cere cinci ştampile de la şapte etaje pentru o aprobare.

Datoriile şi împrumuturile au făcut şi fac parte permanent din viaţa românilor, şi nu numai a lor. În Moldova şi în Ţara Românească, pînă la mijlocul secolului al XIX-lea, nu se poate vorbi de un sistem reglementat de credit şi de funcţionarea unor instituţii bancare.

Spaţiul public a fost inundat, anul acesta, de o dezbatere extrem de vie pe tema datoriilor şi a creditelor. S-a vorbit şi s-a scris mult despre datoria publică a statelor lumii, mai cu seamă despre aceea a Greciei, despre problema datoriilor contractate de români la bănci în anii trecuţi şi despre proiectul legii falimentului personal.

Creşterea economică este necesar a fi privită prin corelare cu extinderea participării sociale şi economice pentru a realiza un nou model de dezvoltare. Dar creşterea economică şi crearea de locuri de muncă implică investiţii, care cu greu sînt realizate pe fondul unui capital naţional redus.

Povestea Fundaţiei Vodafone începe în 1998, anul care marchează înfiinţarea primei fundaţii corporative din România, o organizaţie neguvernamentală cu statut caritabil, puternic implicată în comunităţile defavorizate de pe întreg teritoriul României.

"În afară de a ajuta familii aflate în dificultate sau de a face un bine dezinteresat, implicarea în astfel de proiecte este un moment în care poţi să conştientizezi şi să îţi aminteşti de lucrurile cu adevărat importante şi care îţi aduc cele mai mari satisfacţii."

Donarea de sînge este încă, în societatea românească, o discuţie deschisă. Fundaţia Vodafone România a iniţiat promovarea donării benevole de sînge, una dintre etapele necesare pentru a egala acea balanţă existentă în alte ţări, în care donarea a devenit ceva firesc şi un act repetitiv.

Sînt multe lucruri despre existenţa cărora nu ştim. Nu ştim pentru că nu ne afectează, dar şi pentru că nu există informaţii. Asta nu înseamnă însă că ele nu există, iar vieţile multora depind în mare parte de proiecte menite să le uşureze viaţa.

La 71 de ani locuia singur în casa lui din Harghita, fiind văduv, cu copiii plecaţi la muncă în străinătate. A fost găsit, după trei zile de cînd căzuse, de o angajată a Organizaţiei Caritas, din Alba Iulia. Este prima persoană care a primit un telefon prin programul „Mobile for Good“.

Sînt bătrîni, sînt singuri şi sînt bolnavi. În cele mai multe cazuri nu se pot deplasa şi au nevoie de îngrijire specializată şi asistenţă la domiciliu pe care nu şi le pot permite. Dar nu sînt ai nimănui. Cel puţin 800 de bătrîni din Bacău sînt beneficiarii programului „Alături de bunicii uitaţi“.

În luna iunie 2015, „Programul strategic de investiţie în mediul rural“, iniţiat cu puţin timp în urmă de către Fundaţia Vodafone România, a fost extins la nivelul întregii ţări, pentru: accesul categoriilor defavorizate la sănătate, educaţie şi servicii sociale, beneficiarii fiind în acest caz oamenii din satele şi oraşele mici din România.

În România există romi antreprenori. Conform unui studiu al Băncii Mondiale din 2011, 30% din romii din România sînt implicaţi în circuitul economic (au o formă de venit), iar 3% din aceştia derulează activităţi generatoare de venit pe cont propriu.

De multe ori, discuţia despre romi este dusă în extreme: fie romii sînt săraci (realitate confirmată de studii şi vizite în multe comunităţi), fie romii sînt bogaţi (celebrele reportaje cu palate, turnuleţe, chefuri şi sute de euro daţi la lăutari). Nu se spune mai nimic despre clasa de mijloc.

Băbeni, cel mai mare oraş din Vîlcea după municipiile Rîmnicu Vîlcea şi Drăgăşani, şi supranumit „oraşul celor trei naţii – români, ungureni şi rudari“, are o veche tradiţie în arta meşteşugurilor, comunitatea rudarilor fiind celebră pentru obiectele de uz gospodăresc produse din lemn.

„În prima lună de liceu la Amărăştii de Jos, copiii se fereau de noi. Le era frică să nu le furăm ceva!“ Hagi Stoian este unul dintre cei doi băieţi romi din generaţia sa care a făcut liceul. Acum, la vîrsta de 30 de ani, este coordonator la un centru comunitar de asistenţă medico-socială din Ocolna, înfiinţat prin proiectul Zefir – „Împreună pentru puterea de acţiune“. Şi este şi pepenar.

Majoritatea fac agricultură din tată în fiu. Pămînt au doar în jurul casei. Iau în arendă 1-2 hectare, pun bostani primăvara cu bani împrumutaţi în totalitate de la IFN-uri, în august recoltează şi dau la piaţa en-gros din Dăbuleni. Le e frică de mafia pieţelor şi nu se încumetă să vină la Bucureşti cu ei.

Ar putea începe ca un banc. „Un american intră într-un sat de romi…“ Problema e că Chuck Todaro nu a mai plecat de acolo, aşa că bancul nu poate continua. În schimb, Todaro scrie şi astăzi o poveste frumoasă despre ce înseamnă să nu renunţi la o idee care face bine.

„Uite, mami, ţigănci!!!“, îşi aduce aminte Klara, rîzînd de reacţia unui puşti cînd a văzut-o cu copiii ei la grădina zoologică. „Au venit la zoo, ce caută aici?“, îşi întreba copilul mama. Klara Gabor, o tînără de etnie romă din satul Vălenii, judeţul Mureş, poartă mereu haine tradiţionale ţigăneşti.

Trei lucruri sînt de spus despre felul în care înfruntă Noica problema plictiselii. Primul: problema plictiselii comportă o urgenţă. Al doilea: cercetarea asupra cauzelor plictiselii trebuie să se limiteze la „omul de azi“, dat fiind că el e singurul care, de-a lungul istoriei, a ajuns să spună în gura mare „Mă plictisesc“.

La doi ani după ce publică Fiinţă şi timp, Heidegger ţine în 1929 o prelegere în care le vorbeşte studenţilor, de-a lungul cîtorva lecţii, despre… plictiseală. „Cine n-o cunoaşte?“, spune el, şi într-adevăr nimeni nu poate spune că nu a trăit-o.

Probabil că, dacă ar veni un angajat de la magazinul favorit de jucării al copilului dvs. și v-ar cere să facă o copie a agendei dvs. telefonice, nu l-ați lăsa să aibă acces la ea. Dar ați verificat permisiunile de acces pe care le oferiți aplicațiilor de pe mobil?