Creşterea economică este necesar a fi privită prin corelare cu extinderea participării sociale şi economice pentru a realiza un nou model de dezvoltare. Dar creşterea economică şi crearea de locuri de muncă implică investiţii, care cu greu sînt realizate pe fondul unui capital naţional redus. Conform ultimului Raport privind creşterea incluzivă şi dezvoltarea, elaborat de către Forumul Economic Mondial de la Davos, România se confruntă cu dificultăţi în ceea ce priveşte accesul la servicii financiare. Pe o scară de la 1 – nivel scăzut, la 7 – nivel crescut de incluziune financiară, ţara noastră înregistrează un scor de 2,71. România se plasează astfel în urma altor state din Europa Centrală şi de Est, precum Bulgaria (3,0), Polonia (3,79) şi Croaţia (4,2).

Scorurile scăzute privind incluziunea financiară îşi au sursa în modul în care s-au dezvoltat instituţiile financiar-bancare, în gradul de educaţie financiară şi modul în care românii economisesc, împrumută, efectuează plăţi şi gestionează riscurile creditului. În final, creditul rămîne exact acel timp acordat unui client pentru a plăti bunurile achiziţionate, fie pentru consum, fie pentru susţinerea activităţii generatoare de venit. În lipsa existenţei unui capital propriu, creditul ajută antreprenorii să înfiinţeze noi societăţi comerciale, să susţină producţia pînă la încasări sau să-şi dezvolte activitatea generatoare de venit, prin investirea în mijloace de producţie sau alte mijloace fixe. 

Serviciile financiare şi producătorul român 

De curînd, am călătorit prin ţară pentru a promova avantajele economiei sociale şi ale instituţiilor financiare din acest sector: Case de Ajutor Reciproc pentru economisire, investiţii, valorificarea muncii sau a producţiei proprii, valorificarea în comun a proprietăţii sau aprovizionarea la preţuri convenabile. De fiecare dată susţin că asociaţiile şi fundaţiile cu activitate economică, cooperativele şi societăţile agricole, cooperativele de consum şi Casele de Ajutor Reciproc răspund nevoilor individuale sau generale, promovează reciprocitatea şi solidaritatea între membri, urmărind, pe lîngă obiectivul social, şi un obiectiv economic, acela al creării de bunuri sau servicii. Cooperativele de producători, spre exemplu, pot genera locuri de muncă şi dezvolta comunităţile locale. 

M-am oprit pe Valea Dîmboviţei, o regiune în care pomicultura rămîne pentru mulţi oameni ocupaţia de bază, membrii familiilor fiind implicaţi în păstrarea tradiţiei unor soiuri renumite, precum goldenul şi ionatanul. Ultimii ani au fost, însă, duri cu producătorii, clima schimbîndu-se semnificativ în zonă. Calamităţile naturale au diminuat producţia de mere, fiind necesară reconversia producţiei. În Voineşti am întîlnit-o pe doamna Florentina Belbe, producător şi iubitor al livezilor de meri. Discutînd despre provocările cu care se confruntă producătorul din Valea Dîmboviţei, am identificat şi principala caracteristică a antreprenorului român: adaptabilitatea. Producătorul român ştie că soiurile de mere au îmbătrînit şi că trebuie să apeleze la reconversia livezilor şi la înfiinţarea de plantaţii noi care să răspundă la boli şi dăunători pentru a creşte productivitatea. Pe fondul lipsei de lichidităţi generate de profitul din ce în ce mai mic, producătorii au nevoie să apeleze la un sprijin financiar acordat de către instituţiile financiare. 

Întrebarea rămîne: cine vine în sprijinul producătorilor din mediul rural sau chiar al micilor antreprenori din mediul urban? Accesul la servicii financiare care să răspundă profilului producătorilor este în continuare o provocare. „În condiţiile în care am avea o producţie bună, am avea şi capacitatea de a returna o sumă mai mare din creditul luat. Însă nu toate instituţiile financiare înţeleg acest mod de lucru. Băncile şi cooperativele de credit percep un comision de rambursare pe care noi am putea să-l utilizăm în schimb pentru investirea în producţie. 1% dintr-o anumită sumă poate însemna pentru noi investiţia în pomicultură.“ Aici intervine capacitatea de adaptare a producătorului român. În condiţiile în care instituţiile financiare bancare ajung cu greu în mediul rural şi întîmpină dificultăţi în dezvoltarea unor servicii financiare accesibile micilor antreprenori, date fiind costurile de administrare, producătorii încep să se îndrepte către instituţiile financiare nebancare. Uniunile de credit – Casele de Ajutor Reciproc, aşa cum sînt cunoscute în România, ce funcţionează ca organizaţii non-profit – ajung să înţeleagă mai bine nevoile colective ale membrilor. Pe lîngă activitatea de furnizarea de servicii financiare cu un grad ridicat de autonomie, dar şi cu risc economic, caracterul democratic al conducerii şi accentul pe nevoile membrilor generează identificarea de soluţii pentru producători, care suplineşte inclusiv lipsa consultanţei în managementul de la nivel local.

Dezvoltarea economiei sociale poate conduce la un nou model de creştere economică şi dezvoltare. Analiza preliminară „Crearea unui eco-sistem de incluziune financiară prin economia socială în România“, realizată de către Institutul de Economie Socială, relevă avantajele întreprinderilor de economie socială atît în crearea locurilor de muncă, cît şi în integrarea în sectorul său financiar a mari segmente de populaţie care sînt excluse din sectorul bancar tradiţional. Cooperativele de credit sau Casele de Ajutor Reciproc au fost înfiinţate în România încă de la sfîrşitul secolului al XIX-lea, avînd un rol semnificativ în modernizarea statului. Pe lîngă reformele în plan administrativ şi al educaţiei, finanţarea producătorilor din mediul rural a condus la creşterea economică. Astăzi, cooperativele de credit şi Casele de Ajutor Reciproc încearcă să se adapteze noilor configurări economice, într-o piaţă în care sursele primare de finanţare şi subvenţii pentru persoane fizice sau întreprinderi cu resurse puţine sînt rare. 

Educaţia financiară a consumatorilor 

La nivel individual, România rămîne ţara în care numai 60,8% din populaţia de peste 15 ani deţine un cont la o instituţie financiară faţă de media de la nivelul zonei euro de 94,8%, conform bazei de date Global Findex a Băncii Mondiale. Accesul este şi mai scăzut în rîndul populaţiei din mediul rural, ajungînd la numai 56,4%. O parte şi mai mare a gospodăriilor înregistrează întîrzieri la plata facturilor curente. Conform Eurostat, România se situa, în 2013, pe locul 5 în Uniunea Europeană, cu un procent de 30,5% al gospodăriilor care înregistrau datorii la plata utilităţilor. Iar în momentul în care apelează la creditare, românii continuă să aibă dificultăţi în preconizarea modului în care îşi vor gestiona veniturile pînă la momentul în care vor returna suma ce trebuie achitată. 

Ajungînd în Brăila, am întîlnit persoane fizice supraîndatorate. Pe fondul creşterii creditării la nivelul anului 2008, consumul a fost sporit fără ca beneficiarii creditelor să cunoască avantajele şi dezavantajele acestora. Societatea românească nu a fost pregătită pentru analiza costurilor creditării. Neplata unui credit a generat nevoia accesării unui credit suplimentar pentru achitarea dobînzilor. Tocmai de aceea trebuie să încurajăm oamenii să planifice şi să economisească astfel încît, ulterior, să poată beneficia de capital. 

Plecînd din Brăila, mi-am amintit discuţiile purtate cu producătorii din Voineşti. Din cele patru boabe de porumb disponibile, producătorul alocă un bob pentru producţia de anul viitor, pentru reînsămînţare, unul merge către consum, unul este dat celor nevoiaşi, iar unul rămîne de rezervă, fiind economisit. Dezvoltarea celui de-al treilea sector necesită timp… timp ce poate fi cîştigat prin consultanţă în management şi microcreditare.  

Raluca Sîmbotin este coordonator de proiecte în cadrul Institutului pentru Economie Socială, program al Fundaţiei pentru Dezvoltarea Societăţii Civile.