„Temperamentul dă și cheia intensităților noastre emoționale” - interviu cu Diana STĂNCULEANU

Publicat în Dilema Veche nr. 609 din 15-21 octombrie 2015
„Temperamentul dă și cheia intensităților noastre emoționale”   interviu cu Diana STĂNCULEANU jpeg

Diana Stănculeanu este psihoterapeut şi coordonator de programe la Organizaţia „Salvaţi Copiii“, unde lucrează de peste opt ani. Din 2009 au deschis şase centre de consiliere psihologică (în Bucureşti, Iaşi, Suceava, Mureş şi Timiş) cu servicii gratuite pentru copii cu dificultăţi emoţionale şi părinţii acestora. Găsiţi mai multe informaţii pe www.salvaticopiii.ro şi www.parintibuni.ro. Am vorbit despre ce înseamnă răbdarea la vîrstele mici, cum se educă şi se negociază ea în relaţiile cu copiii. 


Am auzit de nenumărate ori spunîndu-se: „E copil, n-are răbdare“. Cît adevăr există în asta? Pe de altă parte, mulţi copii sînt în stare să stea ore în şir să facă un lego complicat. Cum se pot explica aceste extreme? 

Răbdarea este o achiziţie, în dezvoltarea copiilor, ca oricare alta, cu contribuţii egale din partea biologiei fiecăruia dintre noi, dar şi a contextelor de învăţare pe care le traversăm de-a lungul vieţii. În ce fel are biologia legătură cu răbdarea? Ei bine, are, pentru că multe dintre elementele care se reunesc în conceptul de răbdare ţin de temperamentul nostru – ADN-ul, bucăţica 100% înnăscută a personalităţii umane, zis şi „firea omului“, „felul de a fi“ al fiecăruia dintre noi. Temperamentul este ceea ce ne face pe unii dintre noi deschişi, vorbăreţi, curioşi, exploratori, iuţi la mînie, sociabili, doritori de noutate şi de extraordinar, iar pe alţii introvertiţi, reţinuţi, liniştiţi, stabili, cumpătaţi, concentraţi, greu de scos din ritmul personal. Tot temperamentul dă şi cheia intensităţilor noastre emoţionale – fie că este vorba de bucurie, frică, furie, frustrare, tristeţe –, unii dintre noi le trăim alert, intens, zgomotos şi vizibil, pe cînd pentru alţii sînt focuri emoţionale mocnite, îndelungi, tăcute. 

Revenind la răbdare, ea este în strînsă legătură cu felul în care fiecare dintre noi învaţă să se descurce cu emoţii precum frustrarea sau furia. Dincolo de baza biologică a acestor emoţii, managementul lor reprezintă o achiziţie extrem de importantă în evoluţia fiinţei umane, cu debut în preşcolaritate. Perioada de vîrstă cuprinsă între 3-6/7 ani este optimă pentru a-i sprijini pe copii să înveţe să se descurce cu emoţiile lor. Intrarea la grădiniţă, diversificarea situaţiilor de viaţă, a copiilor şi adulţilor prezenţi în viaţa unui copil după împlinirea vîrstei de 3 ani (uneori şi mai devreme, dacă ne gîndim la copiii care merg la creşă), aduc cu sine multiple ocazii de învăţare, dar şi nenumărate surse de frustrare personală – maşinuţa mult dorită ajunge în mîinile altui copil, ora de desen durează prea mult, fetiţa care ieri îmi era prietenă se joacă astăzi cu altcineva – gestionate atît de diferit de copii, în funcţie de temperamentul fiecăruia, dar şi de nivelul de dezvoltare a abilităţilor de management emoţional. 

Despre un copil care se descurcă bine cu frustrarea (de exemplu, verbalizează emoţia, aşteaptă să îi vină rîndul, îşi face „de lucru“ pentru a trece timpul mai repede, se „reorientează“ dacă nu primeşte ce a cerut etc.) se poate spune cu uşurinţă că este „răbdător“, în timp ce despre un altul care, în aceeaşi situaţie, face criză de furie după criză de furie se va vorbi folosind etichete de tipul „nerăbdător/neascultător“. În realitate, vorbim de temperamente diferite şi de un nivel diferit de achiziţie a abilităţilor de management emoţional. 

Tot temperamentul mediază relaţia noastră cu noutatea sau, dimpotrivă, familiarul. Un copil cu un temperament mai degrabă extrovert va căuta noutatea, va explora, va comuta rapid atenţia şi interesul de la un aspect la altul, trăind plictis, nerăbdare, chiar iritare, în situaţii repetitive, statice, familiare şi predictibile. La polul opus, un copil cu un temperament mai degrabă inhibat va aprecia la nivel subiectiv exact situaţiile predictibile, stabile, constante (de exemplu, va face lego ore întregi), trăind surpriza şi imprevizibilul mai degrabă cu anxietate şi tensiune. 

Trebuie spus însă că primii ani de viaţă ai copiilor, indiferent de temperamentul lor, sînt intens marcaţi de nevoia de noutate şi explorare, fiind perioada în care toţi copiii descoperă pas cu pas lumea în care trăiesc şi se vor dezvolta. Poate de aici falsa impresie că „nu au răbdare“; în realitate, ei au nevoia să descopere atît de multe, iar creierul lor învaţă şi asimilează totul într-un ritm atît de alert, încît noi, adulţii, ţinem cu greu pasul. 

Este important de adăugat, de asemenea, faptul că această componentă a personalităţii noastre, temperamentul, este extrem de puternică şi vizibilă, este „marca“ noastră personală, prea puţin predispusă schimbării odată cu trecerea timpului şi maturizarea noastră. Cît despre abilităţile noastre de a ne descurca emoţional în diferite situaţii de viaţă, deşi preşcolaritatea este etapa optimă de vîrstă pentru a învăţa acest lucru, sînt printre noi adulţi care sînt departe de a fi consideraţi „inteligenţi“ emoţional. 


Ce legătură se poate stabili între atenţie şi răbdare? Se pot ele negocia atunci cînd vine vorba despre copii? 

Este o strînsă legătură între atenţie şi răbdare, pentru că atenţia este acea resursă cognitivă care ne permite să „stăm“ concentraţi într-o activitate/situaţie/conversaţie atît timp cît este necesar. Maturizarea neurologică, precum şi experienţele de învăţare sînt deopotrivă de importante pentru dezvoltarea capacităţii noastre de a fi atenţi. În primii ani de viaţă, atenţia noastră variază de la cîteva zeci de secunde la cîteva minute, cu cîteva praguri importante în preşcolaritate (10-15 minute), şcolaritatea mică (25-30 de minute) şi adolescenţă (40-45 de minute), înainte de a atinge durata medie de concentrare – 50 de minute, la vîrsta adultă. Evident, cu exerciţiu, ne putem concentra, ca adulţi, ceva mai mult de 50 de minute, însă chiar şi recomandările de igienă mentală sugerează pauze de cîteva minute în activitatea cognitivă la fiecare oră. Poate nu întîmplător, ora didactică în sistemul de învăţământ nu are mai mult de 50 de minute. Alte două variabile importante, care duc durata de concentrare a atenţiei în sus sau în jos, sînt gradul de interes şi de plăcere resimţit în diferite situaţii/activităţi, precum şi nivelul de efort depus în situaţia respectivă. Astfel, atenţia unui copil la un desen animat de 30 de minute versus o temă la matematică de 30 de minute poate avea cîteva fluctuaţii. Revenind la vîrstele mici, chiar şi cei mai „răbdători“ dintre copii vor deveni neatenţi după 20-30 de minute, şi asta nu pentru a testa răbdarea noastră, a adulţilor, ci pentru că atît permite dezvoltarea lor cerebrală. 

Care sînt marile capcane în care poţi cădea atunci cînd ai de-a face cu un grup de copii cărora nu reuşeşti să le captezi atenţia? 

Atunci cînd un adult se prezintă în faţa unui grup de copii, este bine să aibă măcar o parte din informaţiile de mai sus, cu privire la dinamica atenţiei copiilor. Dacă îmi propun să le vorbesc unor preşcolari de 5 ani, timp de 40 de minute, despre dinozauri, voi avea o mare problemă. Cu toată bunăvoinţa lor, acei copii se vor plictisi de mine şi de vocea mea după fix 5-10 minute, oricît de interesante ar fi informaţiile pe care le transmit – şi nu pentru că sînt obraznici, lipsiţi de educaţie sau neinteresaţi, ci pentru că eu am eşuat în a transmite acea informaţie în maniera adecvată pentru felul în care creierul unui copil de 5 ani învaţă şi procesează informaţia. Ar ajuta mai mult să colorăm/decupăm dinozauri, să ne jucăm motric „de-a dinozaurii“, să urmărim un filmuleţ animat de cîteva minute etc., umplînd astfel aceleaşi 40 de minute cu activităţi variate despre dinozauri. 

La ce pot să mă aştept de la un copil plictisit? De la comportamente „cuminţi“, de tipul „privire pierdută în spaţiu“ sau desene pe ultima pagină a caietului, pînă la comportamente „deranjante“ (vorbeşte cu un coleg, se ridică de la locul lui, aruncă cu avioane, face glume pe seama mea etc.), orice este posibil. 

Pentru a ne asigura că cele de mai sus nu se întîmplă, prestaţiile noastre în faţa copiilor trebuie să fie scurte, dinamice şi să atingă deopotrivă mintea (

), sufletul (

) şi corpul (

). 

Cînd putem vorbi de semnele unei probleme emoţionale sau de alt fel în reacţiile copiilor? 

Situaţiile în care lipsa de „răbdare“ poate fi un semn al unei dificultăţi emoţionale sau al unui deficit de atenţie trebuie evaluate prin prisma vîrstei copilului („nerăbdarea“/ „neatenţia“ unui copil de 2-3 ani sînt caracteristici fireşti de vîrstă, în timp ce la 6-7 ani sînt de natură să ne îngrijoreze), precum şi a contextului de viaţă al acestuia. Abuzul, depresia, suferinţa fizică, divorţul parental, lipsa unui părinte (care munceşte în străinătate sau a decedat),

-ul în mediul şcolar etc. sînt doar cîteva dintre situaţiile în care toleranţa unui copil la frustrare scade, reacţiile lui emoţionale (frică, furie, tristeţe, ruşine, vinovăţie) se intensifică, capacitatea lui de a fi atent se diminuează. 

Părinţii se plîng uneori că fiii şi fiicele lor n-au răbdare să citească o carte. Că îşi petrec prea mult timp cu tabletele şi smartphone-urile. S-a schimbat lumea şi, odată cu ea, şi percepţia asupra timpului?

Lumea s-a schimbat cu siguranţă, iar copiii noştri sînt primii care resimt asta. Dacă pentru generaţia noastră, a părinţilor, cărţile reprezentau sursa unică de informaţie, copiii noştri accesează informaţia autonom, de la vîrste extrem de fragede, variat şi rapid. Iar tehnologia este cea care a schimbat fundamental acest lucru. Dacă în viaţa noastră tehnologia a intrat tîrziu, uneori cu greutate (nu toţi sînt prieteni cu „click”-ul), în viaţa lor este ceva dat, natural, fără de care ei nu îşi pot imagina existenţa. Dincolo de asta însă, dacă în bătălia carte versus ecran cîştigă adesea ecranul, acest lucru li se „datorează“ şi părinţilor, care rareori sînt văzuţi de către copiii lor cu cartea în mînă sau preferă, adeseori, să apeleze la bona „ecran” (TV, PC, tabletă, smartphone) pentru a cumpăra două ore de linişte în casă.

Cum îi poate afecta pe copii lipsa de răbdare a părinţilor sau a celor cu care interacţionează zi de zi?

Dacă vorbim despre răbdare şi despre relaţia părinte-copil, trebuie să luăm în calcul, de asemenea, temperamentul părintelui, care îl va face din capul locului mai „iute” la mînie sau, dimpotrivă, mai calm şi mai puţin reactiv la comportamentele copilului, dar şi abilităţile acestuia de a-şi gestiona furia, frustrarea, stresul, oboseala sau orice altă stare emoţională care ne scade toleranţa la ceea ce se întîmplă în jurul nostru. Evident că un părinte relaxat, odihnit, matur emoţional va avea un tip de reacţie la comportamentul copilului, pe cînd unul obosit, streasat, bolnav, depresiv, impulsiv va reacţiona negativ, disproporţionat, abuziv uneori. În această a doua situaţie descrisă, riscurile pentru copil pot fi majore – vorbim despre comportamente abuzive de pedeapsă, fizică (lovit) sau emoţională (ţipat, umilit, jignit) care, repetate, au un impact major asupra calităţii relaţiei părinte-copil, precum şi asupra sănătăţii emoţionale a copiilor.

Situaţia este similară în cazul cadrelor didactice – o categorie de adulţi semnificativă, prin prezenţă, în viaţa copiilor noştri, care, reacţionînd nepotrivit, fără „răbdare”, la greşelile şi dificultăţile acestora în spaţiul şcolii, le vor afecta negativ imaginea de sine, făcîndu-i neîncrezători în propriile capacităţi şi vor încărca relaţia educaţională cu teamă şi tensiune.

Care e primul lucru la care vă gîndiţi în momentul în care interacţionaţi cu un copil hiperactiv?

Hiperactivitatea copiilor trebuie abordată într-o perspectivă a vîrstei şi a dezvoltării acestora. La vîrste mici, motricitatea copiilor este extrem de accentuată; ei se mişcă mult pentru că în jurul vîrstei de 1 an au o achiziţie spectaculoasă – mersul ‒ de care vor să se bucure, pentru că după 18 luni principala nevoie de dezvoltare este aceea de a explora, pentru că musculatura lor este intens inervată şi în plină dezvoltare şi creştere – toate acestea fac normală mişcarea intensă la copii. În aceste condiţii nu vorbim de hiperactivitate, ci de normalitate.

Hiperactivitatea devine o provocare când interferează cu activităţile esenţiale din rutina unui copil. Dacă un copil la grădiniţă sau un şcolar nu poate sta aşezat pe scaun pentru a colora o fişă sau a face tema, iar acest lucru se întîmplă în mod repetat şi nu este justificat de un context abuziv de viaţă sau de o altă dificultate emoţională severă, atunci putem să avansăm ipoteza unei hiperactivităţi. Cînd vorbim despre un copil hiperactiv, trebuie să luăm în calcul existenţa unui deficit neurologic, care aduce după sine, în grade diferite, un deficit de atenţie şi/sau unul de control al impulsurilor. Nu sînt însă ipoteze uşor de avansat, aşa cum din nefericire se întîmplă în timpurile noastre. Copil hiperkinetic cu deficit de atenţie – pe scurt, ADHD – este un diagnostic care se pune uneori cu o uşurătate iresponsabilă, în afara unui proces de evaluare detaliat, atent şi responsabil faţă de un copil care primeşte o etichetă ce aduce după sine dificultăţi academice, emoţionale, familiale, sociale şi, deloc rar din păcate, stigma şi discriminarea.

Este de reţinut însă că, cu tratamentul corect (medicaţie, psihoterapie, parenting) şi cu modificările necesare în contextul de viaţă/şcoală, un copil hiperkinetic are toate şansele la o viaţă de calitate, împlinită, completă.

Psihologul e om şi el, cum reuşeşte să nu se enerveze? În ce fel se antrenează pentru asta?

Îmi place să cred că a fi psiholog este o chemare, pe care o urmează mai degrabă oameni care, din capul locului, sînt mai pricepuţi la a asculta decît la a vorbi, a fi atenţi la ceilalţi mai mult decît la sine, a aştepta mai degrabă decît a grăbi. Este o meserie a răbdării şi a respectului pentru ritmul, nevoile şi alegerile celui din faţa ta.

Psihologul este om, deci se enervează. Furia, frustrarea, iritarea fac parte din arsenalul emoţional uman. Ce facem însă cu aceste emoţii, atunci cînd vin peste noi? Le primim, le acceptăm şi trăim astfel încît să nu ne facem rău nici nouă, nici celor din jurul nostru; asta înseamnă, de pildă, să luăm distanţă pentru a-i proteja pe cei apropiaţi, să respirăm adînc înainte de a deschide gura, să facem sport sau orice altceva ne ajută să modificăm în bine neurochimia corpului nostru (mai multă serotonină şi endorfine, mai puţin cortizol şi adrenalină); încercăm să înţelegem de unde vin şi ce ne spun despre viaţa noastră din acel moment. Dacă primim răspuns la aceste întrebări, soluţiile ar trebui să fie la îndemîna fiecăruia dintre noi.

Dacă v-ar întreba un copil ce e răbdarea şi la ce l-ar ajuta să aibă, ce i-aţi răspunde? Dar un adult?

Le-aş spune amîndurora, copil şi adult, că răbdarea este un dar al fiecăruia dintre noi, că vine în dimensiuni diferite pentru fiecare fiinţă umană, dar că, din fericire, este în puterea noastră să îl creştem astfel încît să ne bucurăm de virtuţile lui cu fiecare alegere pe care o facem.

a consemnat Ana Maria SANDU 

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Motivul absurd pentru care o vânzătoare a refuzat doi tineri. „Poate credea că îl folosiți la orgii“
Doi tineri, unul de 25, iar celălalt de 21 de ani, susțin că o vânzătoare a refuzat să-i servească și le-a cerut să vină însoțiți de părinți, deși aveau actele și puteau să demonstreze că sunt majori. De fapt, ei nici măcar nu au cerut țigări, alcool sau alte produse destinate exclusiv adulților.
image
Prețul amețitor cu care se vinde un garaj din lemn în Brașov: „E inclusă și mașina în preț?"
Un anunț imobiliar din Brașov pentru vânzarea unui garaj din lemn a stârnit ironii din partea românilor. Garajul de 22 metri pătrați din lemn costă cât o garsonieră.
image
Ianis, sufocat de Hagi: cum un părinte, „orbit“ de subiectivism, a ajuns să facă țăndări imaginea băiatului său
Managerul Farului a mai creat un caz, deranjat că selecționerul nu i-a titularizat băiatul în amicalele cu Irlanda de Nord și Columbia. Episodul lungește lista derapajelor unui părinte care persistă în greșeala de a-și promova agresiv fiul, mărind și mai mult povara numelui pe umerii acestuia.

HIstoria.ro

image
Bătălia codurilor: Cum a fost câștigat al Doilea Război Mondial
Pe 18 ianuarie a.c., Agenția britanică de informații GCHQ (Government Communications Headquarters) a sărbătorit 80 de ani de când Colossus, primul computer din lume, a fost întrebuințat la descifrarea codurilor germane în cel de Al Doilea Război Mondial.
image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.