Despre plictiseală la români - O analiză psihologică
Ce este, cum apare şi cum se măsoară plictiseala
Plictiseala este un fenomen psihologic complex, abordat de multe discipline socio-umane/bio-medicale. În psihologie, plictiseala este un fenomen important deoarece: (1) este o emoţie (dominant) negativă care, în funcţie de intensitate/durată, afectează calitatea vieţii şi buna funcţionare socială a indivizilor care o experienţiază; (2) este un predictor (uneori cauză) pentru o serie de probleme psihologice (ex. jocul patologic de noroc); (3) apare ca simptom în diverse tulburări psihologice (ex. depresie) şi (4) poate fi o cauză importantă pentru comportamente disfuncţionale (ex. lipsa de iniţiativă/perseverenţă în sarcini) şi probleme existenţiale cu implicaţii socio-culturale.
În psihologie, „plictiseala“ este un termen care se referă la o emoţie definită prin modificări subiectiv-afective, cognitive, comportamentale şi psiho-biologice; plictiseala nu face parte din emoţiile de bază (fericire, frică/surpriză, tristeţe, furie/dezgust), ci este o emoţie complexă. Psihologia experimentală a arătat că interacţiunea acestor modificări duce la cinci tipuri distincte de plictiseală (Goetz şi colab., 2014):
Plictiseala indiferentă: (a) neutralitate afectivă (cu o uşoară tonalitate pozitivă); (b) dezangajare cognitivă (reducerea obiectivelor/scopurilor şi/sau dificultăţi de concentrare a atenţiei); (c) dezactivare comportamentală şi (d) activare fiziologică scăzută. Este o stare similară cu relaxarea, care apare mai ales în situaţii în care nu avem nimic de făcut şi nu sîntem într-un context de performanţă (ex. la şcoală/serviciu).
Plictiseala calibrantă: (a) neutralitate afectivă (cu o uşoară tonalitate negativă); există motivaţie pentru (b) angajare cognitivă şi (c) activare comportamentală, dar nu există conţinutul (obiective/scopuri specifice şi comportamente implementate) şi/sau procesul (concentrarea atenţiei) şi (d) activare fiziologică mai crescută ca la 1. Cînd trăiesc această stare, oamenii spun că “le zboară gîndurile“, nu ştiu ce să facă, sînt deschişi spre alte opţiuni de comportament, dar nu le caută activ (ex. cînd asistăm la o discuţie care ne plictiseşte).
Plictiseala activantă: (a) afectivitate negativă; există motivaţie şi chiar încercări concrete pentru (b) angajare cognitivă şi (c) activare comportamentală, dar nu există încă conţinutul (obiective/scopuri specifice şi comportamente implementate) şi/sau procesul (concentrarea atenţiei) şi (d) activare fiziologică mai crescută ca la 2. Apare un sentiment de nelinişte şi încercări de a găsi alternative de acţiune (ex.
-uri), este o stare negativă din care individul vrea să evadeze.
Plictiseala reactantă: (a) afectivitate negativă; există motivaţie şi încercări concrete pentru (b) angajare cognitivă şi (c) activare comportamentală, dar nu există încă conţinutul (obiective/scopuri specifice şi comportamente implementate) şi/sau procesul (concentrarea atenţiei), deoarece sîntem obligaţi să ne implicăm în activităţi care interferează cu ceea ce dorim şi (d) activare fiziologică mai crescută ca la 3. Apare o motivaţie puternică de a părăsi situaţia neplăcută, apar stări de agitaţie/agresivitate şi gînduri persistente legate de alte alternative dezirabile. În general, astfel de stări de plictiseală cu valenţă negativă şi activare fiziologică crescută apar în contexte de performanţă (ex. şcoală/serviciu), tocmai pentru că alternativele de comportament sînt puternic constrînse (ex. sîntem obligaţi să facem ce nu dorim şi astfel sîntem opriţi în a ne implica în ce dorim).
Plictiseala apatică: (a) afectivitate negativă intensă, similară stărilor depresive; (b) dezangajare cognitivă; (c) dezactivare comportamentală şi (d) activare fiziologică foarte scăzută, pînă la apatie.
Sub aspectul mecanismelor, plictiseala rezultă adesea dintr-o discrepanţă între abilităţile proprii şi solicitările la care sîntem supuşi. Psihologia pozitivă arată că, atunci cînd abilităţile proprii depăşesc solicitările sarcinilor în care dorim sau sîntem forţaţi să ne implicăm, apare plictiseala ca stare. Psihologia evoluţionistă sugerează că plictiseala apare ca un semnal al organismului că trebuie să ne implicăm în sarcini noi. Aceste mecanisme psihologice au un substrat neurobiologic complex. Uneori plictiseala se manifestă şi ca dispoziţie generală de personalitate (ca trăsătură), care, în situaţii specifice, amorsează plictiseala ca stare.
Plictiseala este măsurată cu instrumente psihologice specifice, cum este spre exemplu „Scala de Predispoziţie spre Plictiseală/SPP“. Astfel de teste au calităţi psihometrice bune şi surprind adesea atît plictiseala, cît şi potenţialele cauze ale ei. SPP are următoarele componente (Farmer şi Sundberg, 1986): stimularea externă, percepţia timpului, răspunsul subiectiv-afectiv şi capacitatea de concentrare. Aşadar, în SPP plictiseala este operaţionalizată ca o stimulare externă redusă (ceea ce susţine hipostimulare cognitivă şi fiziologică), percepţia că timpul trece lent (în condiţiile dezactivării comportamentale şi cognitive), un răspuns emoţional negativ şi dificultate de concentrare a atenţiei, acoperind astfel aspectele incluse în definiţia plictiselii.
Cum este plictiseala la români
Nu am fost incluşi pînă în prezent în studii majore de psihologie interculturală, pentru a înţelege plictiseala la români. Fără aceste comparaţii nu putem înţelege corect modul în care acest atribut psihologic intră în profilul psihologic al românilor, deoarece plictiseala românilor este mai mare sau mai mică doar prin raportare la standarde de referinţă, neconstituind un atribut psihologic esenţialist pentru o populaţie analizată. Aşadar, cunoaşterea ştiinţifică a plictiselii la români este încă în faşă. Totuşi, în monografia despre psihologia românilor (David, 2015) am reuşit să identific o serie de studii interculturale care au analizat mecanisme sau componente ale plictiselii şi/sau atribute psihologice asociate acesteia. Puse cap la cap, concluziile acestor studii ne pot da o imagine preliminară asupra plictiselii la români, studii viitoare trebuind însă să o testeze direct. Să le analizăm succint.
Levine şi Norenzayan (1999) arată că între 31 de ţări/culturi, românii se află pe locul 25 în ceea ce priveşte ritmul vieţii, avînd aşadar un ritm mai lent, ştiut fiind faptul că, cu cît ritmul vieţii este mai scăzut, cu atît satisfacţia în viaţă şi dezvoltarea economică sînt mai scăzute (ceea ce se întîmplă şi la români – David, 2015). Am arătat, printr-un număr mare de analize secundare de date (David, 2015), că nivelul de iraţionalitate la români – în formularea obiectivelor/scopurilor – este mai scăzut decît la americani. Dar nivelul de raţionalitate nu este mai ridicat. Acest lucru sugerează un oarecare dezangajament cognitiv (David şi colab., 2010). Reanalizînd secundar datele lui Schuler, H. şi colab../Miclăuş, L., Iliescu, D. (2007), am arătat (David, 2015) că perseverenţa în sarcină la români este mai scăzută decît la americani şi germani; plictiseala este adesea un factor major implicat în lipsa de perseverenţă în sarcinile de muncă, mai ales dacă sarcinile sînt rutiniere şi sub nivelul abilităţilor celor implicaţi în sarcină. Sulea şi colab. (2015) arată că într-un grup de 255 de studenţi români plictiseala corelează negativ cu conştiinciozitatea (r=-18) şi agreabilitatea (r=-21) şi pozitiv cu neuroticismul (r=0.22), în condiţiile în care am arătat, prin analize secundare de date (David, 2015), că la români nivelul de conştiinciozitate şi agreabilitate sînt mai scăzute decît la americani, iar cel de neuroticism mai crescut.
În concluzie, coroborînd datele de mai sus, cred că nivelul de plictiseală la români este unul ridicat, cel puţin prin raportare la spaţiul occidental. Pentru o înţelegere mai nuanţată a plictiselii este însă nevoie de studii noi de psihologie prin care să se investigheze în cazul românilor toate cele cinci tipuri de plictiseală, cu o metodologie interculturală, putîndu-se chiar coborî nivelurile de analiză, în funcţie de obiectivul ţintit, spre exemplu de la „români vs. vestici“ la „transilvăneni
. olteni“. Analize complementare de psihologie culturală (ex. cum anumite instituţii culturale influenţează dezvoltarea atributului psihologic de „plictiseală“) pot nuanţa concluziile derivate din metodologia interculturală.
Cum putem contracara plictiseala
Iată cîteva sugestii care pot ajuta la contracararea plictiselii (vezi Seligman, 2002):
Stabileşte-ţi clar o grilă de 3-5 valori cardinale care să-ţi ghideze viaţa şi implementează-le în ceea ce faci. Aşa cum ştii cum te numeşti şi unde locuieşti, aşa să ştii aceste valori. Nu trebuie să rămînă fixe pe parcursul vieţii, dar trebuie să fie conştientizate clar. Aceste valori îţi vor oferi ceea ce se numeşte viaţă cu sens, un puternic antidot la plictiseala de orice formă.
Stabileşte-ţi o lista de 10 comportamente care îţi fac plăcere; ar fi bine să fie congruente cu valorile stabilite la punctul 1. Planifică-le şi implementează săptămînal un număr rezonabil din ele Acestea îţi vor oferi plăcere, un alt antidot al plictiselii.
Stabileşte-ţi intenţionat planuri şi implementează-le; ar fi bine să fie congruente cu valorile stabilite la punctul 1. Nu contează că nu pot fi duse toate la bun sfîrşit; este important să le implementezi, generînd astfel angajament cognitiv şi activare comportamentală, alte antidoturi ale plictiselii. Atenţie, planurile trebuie să fie la nivelul abilităţilor pe care le ai, oferindu-ţi astfel satisfacţie şi sentimentul eficienţei.
Pentru dezvoltarea abilităţilor de concentrare a atenţiei practică tehnici meditative.
În finalul acestui articol, îmi doresc ca acest text să nu vă fi plictisit!
Daniel David este profesor de ştiinţe cognitive clinice la Universitatea „Babeş-Bolyai“ din Cluj-Napoca şi profesor asociat la Icahn School of Medicine at Mount Sinai, New York, SUA.
