Pantelică, deşi e ţigan…
- argument -
Una dintre primele mele amintiri e cu un om scheletic şi mustăcios care dă de pămînt cu un tuci, zbierînd: „Bre, ţaţă Veto, mă jur pe copiii mei, cum să-să-să spargă?!“. La „să-să-să“, indignarea dă pe afară şi mustăciosul ia tuciul şi îl dă iar de pămînt, cu sete. Tuciul rezistă. Era o tîrguială: bunica mea voia să cumpere tuciul, dar nu se înţelegeau la preţ, deci a făcut o aluzie cum că ar fi auzit de la cineva din sat că tuciurile lui nu sînt tocmai bune. Atît de enervat nu l-am văzut niciodată pe Pantelimon, cum îi plăcea să se prezinte, sau Pantelică Ţiganu, cum îl ştia tot satul.
Pantelică făcea tuciuri, oale, cratiţe, lucra în aluminiu. Stătea toată ziua pe lîngă un cuptor primitiv sau bocănea cu nişte ciocane, apoi scotea tuciurile la drum să le cumpere lumea sau mergea cu ele pe la bîlciuri. Era sărac, mai ales pentru că era beţiv. Dar era vesel şi lumea îl plăcea, „deşi e ţigan“. Acest „deşi“ te urmăreşte, ca ţigan prin sat. Dar mai presus de toate, Pantelică era util: tot satul nostru şi cele din jur făceau mîncare la pomeni în tuciuri „
Pantelică“, cum am zice acum. În ultimii săi ani nici nu mai vindea tuciurile pe bani, cerea direct ţuică. Copiii crescuseră mari şi plecaseră. Cinci copii ţinuse Pantelică din tuciuri, la bătrîneţe făcea cîte un tuci numai cînd avea chef să-l dea pe ţuică.
Pe mine, ca adolescent leneş şi fără nici un plan serios de viaţă, mă interesa chestia asta la maximum. Într-o lume în care toţi aveau „servici“ sau munceau la CAP şi apoi pe pămînturile proprii, Pantelică avea o libertate bizară. Cînd toţi ne-am luat pămîntul înapoi, el nu avea ce să ia. Generaţii întregi înaintea lui doar tuciuri ştiuseră să facă. Nu avea şcoală şi nici măcar acte, cînd l-am întrebat odată dacă are pensie a rîs: hă, ce pensie, din tuciuri? Din tuciuri a ţinut cinci copii, din care numai Cîmpina a rămas în sat. S-a măritat cu un român, dar copiii lor rar au fost scoşi din „ţiganii ăia“. Gina, fata Cîmpinei, s-a măritat şi ea cu un român şi e o femeie de toată încrederea. Ei bine, inevitabil, în sat: „deşi e ţigancă“. Îi zicea mamei acum ceva vreme: „A făcut-o ţigancă pe asta mică a mea că s-au certat la şcoală. Acum, eu nici nu mai ştiu, bre, că tata era român, bărbată-miu a fost român şi ăştia tot ne fac ţigani, cît o să mai fim ţigani?“. Fata Ginei tocmai a intrat la liceu cu o notă foarte mare. Nu ştiu dacă şi ea va fi urmărită de un „deşi…“
Pantelică e mort de mult, aş zice că e oale şi ulcele, dar el lucra în aluminiu, nu lut – cine mai ştie cum odată, în negura modernităţii, strămoşii lui Pantelică au realizat că românii ar cumpăra vase de aluminiu şi s-au pus pe treabă. Au ocupat o nişă economică a lor. Care probabil că s-a închis – tocmai am văzut la Carrefour un tuci dichisit, cum probabil Pantelică nu ar fi ştiut să-l împopoţoneze. Dar cred că pe tuciul de la Carrefour nu îl dă nimeni de pămînt, din dragoste.
Veţi citi astăzi cîteva texte despre romi antreprenori. Colegii mei de la Centrul Român de Politici Europene au fost în cîteva zeci de localităţi ca să-i găsească şi să stea de vorbă cu ei. Ei au căutat modalităţi de intervenţie: ce poate face statul pentru ca aceşti oameni să se dezvolte, să ia credite, să intre pe noi pieţe. Să profite de capitalism adică. Apoi, jurnaliştii Laurenţiu Colintineanu şi Ioana Moldovan au fost pe urmele lor ca să facă reportaje. Ei au căutat poveşti. Acest număr din revistă este parte dintr-un proiect implementat de CRPE împreună cu Policy Center for Roma and Minorities, finanţat de Open Society Institute, în care încercăm să punem capitalismul la treabă pentru binele romilor. Pentru că fiecare avem un Pantelică al nostru.
Ilustraţie realizată de Ion BARBU
