„Timpul cel lung“ - cîteva gînduri pornind de la Heidegger

La doi ani după ce publică

, Heidegger ţine în 1929 o prelegere în care le vorbeşte studenţilor, de-a lungul cîtorva lecţii, despre… plictiseală. „Cine n-o cunoaşte?“, spune el, şi într-adevăr nimeni nu poate spune că nu a trăit-o. De fapt, el ajunge să discute despre această dispoziţie sufletească fiindcă e obsedat tot de tema lui predilectă, timpul. În germană, chiar cuvîntul

înseamnă „timpul cel lung“, un timp care mai degrabă „se tîrăşte“ decît trece pur şi simplu. Şi pe care noi, aşa-zicînd, îl împingem din spate, ocupîndu-ne cu cîte ceva, „ca să mai treacă timpul“. 

Altminteri, noi nu-l prea simţim cum trece, şi de aceea sîntem, din cînd în cînd, cuprinşi de stupoare cînd privim în urmă. Deşi auzim cum bate ceasul, tot nu percepem clipă de clipă trecerea, ea ne rămîne străină, ca un zumzet îndepărtat. Ar însemna să nu ne mai folosim timpul pentru altceva dacă am să sta conectaţi la el, auzindu-l cum se scurge; lucru care presupune de altfel un oarecare rafinament, o sensibilitate anume, ca atunci cînd „auzi cum iarba creşte“. 

E vorba aici, desigur, despre timpul trăit, despre timpul

, care nu are o „viteză“ constantă a trecerii, şi care, ca să spunem aşa, uneori se întinde ca un elastic, alteori se încordează ca un arc. Heidegger constată retoric încă de la început: „Nu există ore care trec ca o clipă? Şi nu există clipe care trec ca o eternitate?“ Ba da, desigur. Ba chiar se întîmplă că şi alţii vin să tragă de „elasticul“ acesta al nostru, de pildă un vorbitor care nu-şi mai termină şi nu-şi mai termină expunerea. Pe cînd, dimpotrivă, timpul propriu se încordează ca un arc atunci cînd un film de Hitchcock ne ţine în suspans. Timpul este

fiindcă e trăit de fiecare după măsura lui, după pulsul lui, aşa-zicînd. Care poate fi mai rapid sau mai lent. Pe marginea acestui fenomen surprins de Heidegger, am constatat deseori cît de diferită e percepţia fiecăruia în legătură cu clipa trăită: cu ocazia unor interminabile comunicări academice, am văzut oameni pe care plictiseala îi afecta mult mai mult decît pe mine, care se chinuiau vizibil, transpirau şi oftau, şi pe care eu, alt om plictisit din audienţă, începeam să-i compătimesc profund. Ba chiar, de la un moment dat încolo, începea să devină pasionant zbuciumul lor, încît începeam să-l urmăresc cu toată atenţia (fără, desigur, să mă mai plictisesc). 

Plictiseala devine un fenomen extrem atunci cînd nu mai e ceva anume care să ne-o provoace, ci apare, din străfundurile fiinţei noastre, nemotivată de nimic, neaşteptată. E normal, de pildă, să te plictiseşti cînd ai de aşteptat într-o gară mică un tren care vine peste patru ore: începi să numeri clipele, te uiţi din ce în ce mai des la ceas, dai o raită prin împrejurimi, numeri copacii de pe marginea căii ferate, numai ca să-ţi „omori“ timpul. Adică cele patru ore pe care le ai de aşteptat pînă la sosirea trenului în minuscula gară. Poţi, în cazul acesta, să dai toată vina pe gara ca atare: ea e în fond plictisitoare, de vreme ce nu prea ai ce face în perimetrul ei ca să-ţi umpli timpul, decît să citeşti orarul sosirilor şi al plecărilor, fără ca el să te intereseze altminteri cîtuşi de puţin. Aici, plictiseala nu ţine neapărat de tine, ci e provocată de locul

în care te afli, dat fiind că un peron de gară e în general locul pe care îl parcurgi rapid, fără să iei seama prea mult în jur. Ei bine, tocmai de aceea timpul

, trăit într-un loc impropriu, devine de nesuportat şi cauţi să-l „omori“. Dar îţi omori, desigur, doar cele patru ore de pînă la venirea trenului. 

Însă există şi o altă formă de plictiseală, în care nu îţi mai „omori“ doar cîteva ore, ci zile şi luni, ani şi decenii – adică timpul întregii vieţi. Eşti invitat, de pildă, la o masă de seară, unde toată lumea este drăguţă, mîncarea este bună, conversaţia e plăcută, şi unde doamnele care au fost de faţă spun la plecare, entuziaste, că „a fost tare drăguţ!“. Singur te-ai dus acolo, ai plecat cînd ai vrut, n-ai stat cu ochii pe ceas ca într-o gară în care nu mai vine trenul, şi cu toate astea simţi că ceva nu e în regulă, că te atacă

un plictis difuz, fără ca ceva din jurul tău să fie propriu-zis plictisitor. Tragi ponoasele clipelor plăcute petrecute cu o seară înainte, plictisindu-te tocmai fiindcă nu le mai ai. Fenomenul e descris pe larg de Heidegger, pentru a ajunge tot la problema sa principală, timpul, unde simptomul cel mai clar că nu trăieşti „autentic“ este lipsa acută de timp, faptul că spui mereu „n-am timp!“. Îţi faci agendă personală, în speranţa vană că vei folosi mai bine, mai organizat, timpul propriu. Dar acest timp a fost deja

risipit, în sensul că îl aloci exclusiv ocupaţiilor înscrise pe agendă, ratînd astfel întîlnirea cu tine însuţi. Aşa se face că sîntem mereu „ocupaţi“, acaparaţi de lucrurile din jur, şi ni se pare că doar timpul pe care-l alocăm unei preocupări serioase şi eficiente este timp „cîştigat“. Cioran, într-una dintre însemnările sale, vorbeşte despre această ispită a timpului cîştigat, spunînd că nimic nu îţi rămîne din viaţă, decît clipele pe care le petreci „tu cu tine însuţi“. La fel, într-unul dintre

intitulat chiar „Despre plictiseală“, Noica vine cu o formulare tranşantă, care surprinde cît se poate de exact şi de instantaneu fenomenul căruia Heidegger, prin nesfîrşite clasificări profesorale, îi tot dă ocol: „Ne plictisim fiindcă… ne distrăm. ş…ţ Ori de cîte ori auzim pe cineva spunînd: ce bine m-am distrat aseară, poţi fi sigur că e un candidat la plictiseală“. Plictisul e aşadar o formă de mahmureală după o perioadă de distracţie, e simptomul clar că nu ne-am petrecut cum trebuie timpul pe care credeam că l-am trăit cel mai intens, dar de fapt am fost „distraşi“, şi pe care ni l-am furat singuri. 

Dar există, la Heidegger, şi o a treia formă de plictiseală, care, în mod surprinzător, nu mai e prezentată în termeni nefavorabili, ci apare într-o lumină pozitivă. Sfinţii Părinţi ar numi-o „plictiseala cea bună“. De fapt, la această a treia formă vrea de la bun început Heidegger să ajungă şi să ne-o prezinte ca fenomen ce ţine de experienţa timpului. Timpul „sîntem noi înşine“ (repetă Heidegger adesea), iar asta nu înseamnă altceva decît că felul în care ne raportăm la el spune totul despre noi. Plictiseala nu mai e atunci un mod de a rata întîlnirea cu noi înşine, ci, dimpotrivă, o dispoziţie sufletească ce ne-o prilejuieşte. Nu mai vrem să scăpăm de ea, omorîndu-ne timpul, ci, dimpotrivă, o recunoaştem ca stare sufletească privilegiată, în care ne încearcă un fel de indiferenţă în raport cu lucrurile şi cu întîmplările lumii, oricare ar fi acestea. Ele nici nu ne mai chinuie, plictisindu-ne o vreme (gara cea mică sau vorbitorul care nu se mai opreşte), nici nu ne mai atrag în plasa lor (ca petrecerea cu prietenii), pentru a ne „distrage“ şi a ne provoca plictiseli mahmure. În „plictiseala cea bună“ avem faţă de tot şi de toate aceeaşi unică atitudine. Nu mai există nimic care să ne plictisească la un moment dat, fiindcă ne plictiseşte totul. Plictiseala e acum echivalentă cu liniştea interioară, cu un soi de serenitate, de calm, de desprindere de lume. O stare care nu e provocată de circumstanţe exterioare, ci vine „din străfundurile“ fiecăruia. Este, de fapt, un

ontologic, un

plin de trezvie, o permanentă stare de atenţie faţă de tine însuţi, netulburată, care poartă numele de „autenticitate“. 

După lectura acestor pagini ale lui Heidegger, afli că există şi luxul de a te plictisi. 

Cătălin Cioabă este lector dr. la Facultatea de Filozofie, Universitatea Bucureşti. 

Foto: Albrecht Dürer, Melancolia

***

De îndată ce devine o obsesie pentru mintea vreunui nefericit, acest demon îi strecoară în gînd dezgustul pentru locul în care se află, neplăcerea faţă de chilia sa şi scîrba faţă de fraţii ce trăiesc laolaltă cu el, care-i par acum neîngrijiţi şi neciopliţi. Nu-i mai pasă de nimic din cele ce se petrec între pereţii chiliei sale şi nu mai poate sta liniştit să-şi vadă de cartea lui; şi iată că nenorocitul începe să se vaite că n-are nici un folos de pe urma vieţii mînăstireşti, suspină şi geme că spiritul său n-are să rodească nicicum cîtă vreme are să rămînă unde se află; se plînge că nu-i e cu putinţă să îndeplinească vreo ascultare a spiritului şi se întristează că stă mereu, pustiit şi nemişcat, în acelaşi loc; tocmai el, care ar fi putut să fie de folos altora şi i-ar fi putut îndruma, n-a săvîrşit nimic şi nici nu s-a bucurat de nimic. Se pierde în elogii nesfîrşite ale unor mînăstiri inexistente şi îndepărtate şi evocă locuri în care ar putea fi sănătos şi fericit; descrie chinovii liniştite ale unor fraţi şi situaţii de dialog spiritual; tot ce are la îndemînă i se pare, dimpotrivă, neprielnic şi anevoios, fraţii săi i se par lipsiţi de orice calitate şi i se pare foarte greu chiar să facă rost de mîncare. În cele din urmă se lămureşte că n-are să se poată simţi bine pînă ce n-are să-şi părăsească chilia; dacă are să rămînă acolo, acolo au să-i sfîrşească oasele. Apoi, pe la cinci-şase, trupul îi e cuprins de-o sfîrşeală şi i se face o foame de lup, ca şi cum ar fi istovit după o călătorie lungă sau după o muncă îndelungată, sau ca şi cum ar fi postit două-trei zile. Atunci începe să se uite împrejur, ici şi colo, tot intră şi iese din chilie şi-şi aţinteşte privirile asupra soarelui, ca şi cum i-ar putea încetini drumul către apus; şi, într-un sfîrşit, mintea-i e acoperită de o tulburare smintită – precum negura ce înfăşoară pămîntul – care-l lasă sleit şi pustiit parcă.

Ioan Casian -