De ce urîm recuperatorii?

Mai demult, mama mea a primit o scrisoare de la o firmă de recuperatori de creanţe. Pe plic nu scria decît

, cu litere îngroşate şi negre. Scrisoarea avea un ton primejdios, cerînd o sumă de bani, destul de mare, fără multe detalii, dar cu un întreg iad de ameninţări. Pe scurt, i se impunea restituirea unei datorii către o firmă de cablu, cu care reziliase contractul în urmă cu mulţi ani. Pentru că la data rezilierii nu i se ceruse decît o confirmare telefonică, nu avea nici o dovadă scrisă că renunţase la contract, iar asta o speriase, rugîndu-mă să plătesc imediat suma cerută. 

Bineînţeles că primul lucru pe care l-am făcut a fost să cer toate contractele semnate, pe vremuri, cu respectiva companie. Apoi să iau la puricat

Am descoperit o serie de nereguli, pornind de la contractul cu firma iniţială, cumpărată între timp de către cei care pretindeau datoriile, care preluaseră contractele fără a înştiinţa în scris tranzacţia către clienţi. Mai apoi, condiţiile rezilierii automate dacă abonamentul nu e plătit timp de două luni. Cum scrisoarea cu datoria venise după cinci ani de la reziliere, timp în care nu se emiseseră nici facturi, nici notificări de restanţe, am trimis un e-mail firmei de recuperatori, în care solicitam, pe baza numeroaselor legi existente (de fapt) în Codul Penal, zeci de dovezi prin care ar fi justificat suma, specificînd, totodată, că, dacă în termenul legal de 30 de zile nu reuşesc să-mi trimită, via e-mail, toate dovezile cerute, să şteargă dosarul din baza de date a companiei şi să nu contacteze potenţialul datornic, sub nici o formă, altfel vor fi daţi în judecată pe motiv de hărţuire. Bineînţeles, folosind un ton amabil şi chiar dornic de a rezolva, prieteneşte, situaţia. Rezultatul a fost că, după 30 de zile, mama a primit o notificare în care i se cereau despăgubiri de… 0,00 lei.

Dar asta s-a întîmplat, după cum spuneam, acum mulţi ani, pe baza unor contracte care puteau fi atacate. Între timp, marile firme care se ocupă de recuperări de creanţe şi-au pus la punct departamentele juridice şi, mai mult, au devenit vizibile în mass-media, erijîndu-se în firme de bună-credinţă, promovîndu-şi activitatea prin spoturi publicitare cu oameni apăsaţi care îşi găsesc pînă la urmă liniştea, paradoxal, în firmele de recuperatori. 

În cazul meu, deznodămîntul a fost unul fericit, doar pentru că datoria nu era justificată. 

Pe de altă parte, sînt cazuri în care datornicii sînt datornici pe bune, datoriile sînt justificate, iar recuperatorii – acoperiţi legal. Cu toate acestea, metodele pe care le folosesc nu sînt întotdeauna ortodoxe.

În România nu există, nici pînă acum, o lege clară care să stabilească regulile de conduită. Sînt încă folosite ameninţări şi intimidări. Sînt telefoane date în toiul nopţii, ori datornicului, ori vecinilor, sau chiar abordarea copiilor datornicului. 

Discuţiile în jurul acestor metode au dus, pe de o parte, la mai multe iniţiative legislative în Parlament – nefinalizate –, iar pe de alta, la un set de reguli care vine tocmai din partea firmelor mari de recuperatori, respectiv din partea Asociaţiei de Management al Creanţelor Comerciale, asociaţie înfiinţată în 2007 la iniţiativa marilor firme de recuperatori, Coface, EOS KSI şi Creditreform. 

AMCC a elaborat şi a dat publicităţii, recent, un set de reguli care să asigure corectitudinea şi transparenţa în relaţia cu datornicii. Astfel, primul contact cu aceştia trebuie să se facă printr-o scrisoare care să cuprindă cît mai multe detalii privind datoria. Contactul telefonic poate fi efectuat maximum de două ori pe săptămînă, în zilele de lucru, doar între orele 8 şi 21, iar sîmbăta între 9 şi 14. Convorbirile trebuie să fie politicoase, sînt interzise utilizarea forţei, a ameninţărilor, metodele de hărţuire sau dezvăluirea informaţiilor datoriei către terţi, în special către membrii minori ai familiei. 

Dar toate acestea sînt la nivel de cod, mai mult intern, al firmelor care sînt membre ale AMCC. Legi care să garanteze protecţia datornicilor nu există, cel puţin deocamdată, iar cea mai bună metodă de a scăpa de recuperatori este, pînă la urmă, grija de a nu intra în vizorul lor.