Note răzleţe despre împrumutul la români înainte de Tratatul de la Adrianopol (1829)

Petronel ZAHARIUC
8 octombrie 2015
Note răzleţe despre împrumutul la români înainte de Tratatul de la Adrianopol (1829) jpeg

Datoriile şi împrumuturile au făcut şi fac parte permanent din viaţa românilor, şi nu numai a lor. În Moldova şi în Ţara Românească, pînă la mijlocul secolului al XIX-lea, nu se poate vorbi de un sistem reglementat de credit şi de funcţionarea unor instituţii bancare. Cu toate acestea, viaţa economică românească a cunoscut felurite sisteme de împrumut cu dobîndă, încă din a doua jumătate a secolului al XIV-lea, la puţină vreme după întemeierea celor două ţări româneşti. Puţinătatea şi lipsa de diversitate a documentelor de dinainte de 1400 păstrate pînă astăzi fac dificilă reconstituirea întregului evantai de proceduri financiare folosite în spaţiul extra-carpatic. Spre exemplu, nu s-a păstrat nici măcar un singur document de vînzare-cumpărare! Avem însă – şi s-a discutat mult despre acest lucru – actul de împrumut, de la începutul anului 1388, a 3000 de ruble de argint (echivalentul pe atunci a 52 kg de aur sau a 538 kg de argint), pentru trei ani, dat de domnul Moldovei, Petru I, regelui polon Vladislav Jagello, avînd drept gaj sau zălog oraşul şi ţinutul Haliciului, cu întreaga Pocuţie, în cazul în care suma nu va fi restituită la termen. Banii nu au fost rambursaţi, nici de Vladislav, nici de urmaşii săi, ceea ce a constituit, vreme de mai bine de un veac şi jumătate, o cauză a luptelor dintre Moldova şi Polonia. În prima jumătate a secolului al XV-lea, mai ales în timpul luptelor dintre urmaşii lui Alexandru cel Bun, domnii moldoveni sau pretendenţii la tron vor schimba sensul relaţiilor financiare, fiind ei debitori, iar nobilii poloni creditori.

Oricum, în cazul ambelor ţări româneşti, la distanţă de o generaţie una faţa de alta, secolul al XV-lea va aduce o schimbare radicală, mai întîi a direcţiei politice, iar apoi, treptat, şi a relaţiilor economice, prin instaurarea dominaţiei otomane. Tributul, darurile reglementate şi nereglementate, cumpărarea tronurilor de la Poartă, începînd cu mijlocul secolului al XVI-lea, i-au obligat pe domnii români să caute permanent resurse pentru plată. De aceea, pe lîngă impozite nenumărate şi vînzarea sau arendarea pămînturilor şi veniturilor statului (vămi, ocne etc.), au recurs la împrumuturi atît de pe piaţa financiară internă, cît şi de pe piaţa financiară externă, avînd cel mai solid cap de pod la Istanbul.  Astfel, domnii Moldovei şi ai Ţării Româneşti au fost permanent „cei mai mari datornici” (vezi excelenta analiză a lui Bogdan Murgescu privitoare la credit şi creditori în vremea lui Constantin Brâncoveanu). Prima solicitare pentru obţinerea unui credit cu dobîndă reglementată de la bancheri (zarafi) din Occident a avut loc în toamna anului 1823, cînd Ioniţă Sandu Sturza, sufocat de datorii, a căutat să obţină o sută de mii de galbeni de la doi zarafi evrei din Galiţia, dar boierii au refuzat să garanteze pentru domnie. Tot domnii au fost şi „cei mai mari depunători”, fie în instituţii ecleziastice ortodoxe din afara graniţelor (Patriarhiile din Constantinopol şi Ierusalim, Muntele Athos), fie la instituţii bancare din Italia (Veneţia) şi Ţările de Jos (Amsterdam). În ambele cazuri, cripto-bănci sau bănci, domnii cei mai pricepuţi şi daţi drept exemplu sînt Vasile Lupu şi Constantin Brâncoveanu.

Nu numai domnii, ci şi boierii, negustorii, chiar şi marile mănăstiri, au întreţinut relaţii de credit, folosind toate formele de împrumut: în bani, în mărfuri, cu zălog (garanţie) sau fără etc. Pînă la mijlocul secolului al XVI-lea, moldovenii au obţinut împrumuturi de la negustori din Bistriţa, Braşov şi Liov, iar muntenii de la Sibiu, Braşov şi Ragusa, însă după această dată a început să-şi facă loc „împrumutul cămătăresc” (Ioan Caproşu), avîndu-i ca principali agenţi, la început, pe negustorii de la sud de Dunăre, în special greci, dar şi turci, evrei, armeni etc., iar mai apoi şi negustori autohtoni, mari boieri şi chiar unii domni, dintre cei mai bogaţi. Dobînda normală şi acceptată era de 10-12% pe an, iar atunci cînd depăşea acest procent devenea camătă, generînd enorme dificultăţi la rambursare. Creditorii au beneficiat de permanenta insuficienţă a banilor în numerar, astfel că au putut ridica, uneori exorbitant, cuantumul dobînzii. Totodată, zarafii sau/şi cămătarii ştiau din capul locului că datornicul nu va putea plăti împrumutul la timp, de aceea cereau zăloage sau garanţii cu o valoare mult mai mare decît aceea a sumei împrumutate. Atunci cînd cămătarul era un negustor, un domn sau un negustor ajuns domn (Gheorghe Duca), iar îndatoratul era un mare boier, zălogul era moşia sau moşiile, care de cele mai multe ori erau pierdute, ducînd la abrupta sărăcire a boierului şi la o „mîngîioasă dezmoştenire” (Alexandru Macedonski) pentru urmaşii săi. Atunci cînd cămătarul era marele boier, iar platnicul era un boiernaş, amanetată era o sfoară de moşie, care era prăpădită şi se topea în domeniul funciar al boierului bogat şi puternic, iar boiernaşul, moşneanul sau răzeşul cădeau printre „vecini”, „rumâni” sau clăcaşi. Ambele situaţii sînt din belşug atestate, în secolele XVII-XVIII, şi la sud, şi la nord de Milcov. Dacă împrumutaţii erau negustori sau meşteşugari, scenariul era acelaşi!

Zălogirea moşiilor şi dughenelor constituia pentru cămătari singura modalitate de îmbogăţire rapidă. Varianta cealaltă, des întîlnită astăzi, cîştigul prin variaţiile mari ale cursului de schimb galben-leu, nu s-a putut folosi, pentru că, în ciuda diversităţii monedelor care circulau la noi (galbeni, taleri, aspri, zloţi, ughi etc.), de la mijlocul secolului al XVI-lea pînă la începutul secolului al XIX-lea cursul nu a suferit cutremure violente. În Moldova, după pierderea Bucovinei şi Basarabiei, cursul de schimb galben/leu a tot crescut, de la 4-5 lei pentru un galben la 15 lei şi jumătate înainte de „năprasnicul trăsnet” din 1821, ajungînd la 18 lei în 1822. Mişcarea ascendentă a galbenului a continuat în forţă în anii care au urmat, ajungînd aproape de 30 de lei, astfel că domnul, la cererea repetată a boierilor din Adunarea Obştească, a intervenit în decembrie 1827, hotărînd ca debitorii cu creanţe anterioare lunii februarie 1821 să le plătească la cursul şi cu dobînda din acea vreme. Măsura excepţională s-a întemeiat pe considerarea mişcării revoluţionare din 1821 drept un caz de forţă majoră, care îndrituia pe legiuitor să încerce să redreseze situaţia financiară zdruncinată a debitorilor, în marea lor majoritate boieri.

Bineînţeles că nu toate împrumuturile se sfîrşeau tragic, au fost multe cazuri cînd împrumutul a putut fi rambursat în bune condiţii, mai ales în vremurile liniştite, fără războaie, fără foamete, fără calamităţi naturale şi fără molime. Totodată, şi în Moldova, şi în Ţara Românească, din motive diverse, mergînd de la lipsa banilor şi pînă la învăţăturile Bisericii, prin care se descuraja practicarea împrumuturilor băneşti şi a dobînzilor, s-a folosit în permanenţă economia naturală, bazată pe schimbul de produse (troc), precum şi folosirea doar a preţului sau a valorii monedei, fără ca aceasta să existe fizic. De foarte multe ori, nici această stabilire a valorii („preţuire”) a unor produse sau animale nu a mai avut loc, iar în actele de vînzare-cumpărare, locul unde urma să fie înscrisă suma cu care s-a făcut tranzacţia a rămas alb. Pe măsură ce intrăm mai adînc în modernitate, mai ales după desfiinţarea stării de dependenţă a ţărănimii, întîmplată la mijlocul secolului al XVIII-lea, ţăranii dependenţi, devenind clăcaşi, au început să-şi amaneteze „munca” şi să facă împrumuturi în contul ei. Ca urmare, unii dintre ţărani s-au transformat în gospodari, iar alţii – prea mulţi, din păcate – au căzut în mrejele consumului de alcool, determinînd domnia să intervină cu măsuri de prohibiţie pentru producţia de alcool, dar şi cu fixarea unor sume pînă la care un ţăran se putea împrumuta de la zarafii din tîrguri sau din sate.

Codurile de legi din primii ani ai secolului al XIX-lea, revenirea la domniile pămîntene în 1822, tratatul de la Adrianopol din 1829 şi Regulamentele Organice vor schimba radical relaţiile de credit din Ţările Române, pregătindu-le pentru organizarea unor instituţii şi a unei legislaţii de credit moderne, care s-au impus deplin abia după Unirea Principatelor Române.

Petronel Zahariuc este prof. univ. dr., Facultatea de Istorie, Universitatea „Al.I. Cuza”, Iaşi.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Cât de mult ne influențează emoțiile destinul. Psiholog: „Cine le stăpânește, își controlează cu adevărat viața”
Nu punem mare preț pe forța emoțiilor, considerând că, de fapt, gândurile și programele mentale sunt cele care ne controlează destinul. Acest lucru este adevărat doar într-o anumită măsură, pentru că stările pe care le experimentăm zilnic au un rol determinant în viața personală și profesională.
image
Cel mai mare inamic al speciei umane. Are numai 6 mm, dar ucide anual aproape un milion de oameni
Cel mai mare inamic al umanității este de fapt o insectă banală, pe care o întâlnim inclusiv în România. Țânțarul este responsabil de moartea a 830.000 de oameni anual, iar specialiștii consideră că această insectă prin efectele produse a schimbat efectiv istoria umanității.
image
Tânăra care a făcut un scop în viață din a-i ajuta pe alții. Bistro-ul ei social, loc de întâlnire al celor ce vor să ajute
Când dorința de a face bine întâlnește inteligența umană, iese un bistro social. O tânără din Baia Mare a pus bazele unei astfel de afaceri tocmai din dorința de a face bine. Despre inteligența ei ne-a convins în momentul în care a început să vorbească despre această afacere, făcută pentru a ajuta

HIstoria.ro

image
Cum au construit polonezii o replică a Enigmei germane
Cu toate că germanii au avut o încredere aproape totală în integritatea comunicațiilor realizate prin intermediul mașinii de criptare Enigma, în final această credință s-a dovedit eronată, în primul rând subestimării capabilităților tehnologice și ingeniozității umane ale adversarilor.
image
Cine erau bancherii de altădată?
Zorii activităților de natură financiară au apărut în proximitatea și la adăpostul Scaunului domnesc, unde se puteau controla birurile și plățile cu rapiditate și se puteau schimba diferitele monede sau efecte aduse de funcționari ori trimiși străini ce roiau în jurul curții cetății Bucureștilor. 

image
A știut Churchill despre intenția germanilor de a bombarda orașul Coventry?
Datorită decriptărilor Enigma, aparent, Churchill a aflat că germanii pregăteau un raid aerian asupra orașului Coventry. Cu toate acestea, nu a ordonat evacuarea orașului și nici nu a suplimentat mijloacele de apărare antiaeriană.