„Asta nu se face în șapte zile, cere timp” - interviu cu Ion IOVAN

Publicat în Dilema Veche nr. 609 din 15-21 octombrie 2015
„Asta nu se face în șapte zile, cere timp”   interviu cu Ion IOVAN jpeg

M J C

Ultimele însemnări ale lui Mateiu Caragiale

M J C

Ultimele însemnări ale lui Mateiu…

Un prozator e condamnat la răbdare. Răbdare în noima ei de stăruinţă. Mai ales cînd îşi centrează naraţiunea pe un personaj real. Nu se intră lesne în pielea altuia, cu atît mai puţin în pielea unui gînditor. În cazul apropierii mele de ultimul Caragiale, lucrurile nu au fost totuşi deosebit de anevoioase. Şi asta nu fiindcă aş fi avut multe afinităţi cu el, ci fiindcă Mateiu e un erou lipsit de apărare, nu are platoşă proprie. Povestea însemnărilor lui intime este cunoscută – acestea au dispărut cu desăvîrşire. În atare condiţii, autorul

devenise nebulos, ba chiar indigest. Critica a avut rolul ei în diminuarea adevăratei firi a progeniturii concepute „natural“ de marele Ion Luca. Direct spus, pentru a proteja faima Dramaturgului, comentatorii l-au judecat strîmb pe bastard, i-au cenzurat jurnalul, i-au aneantizat notele olografe. 

Ce-a rămas la suprafaţă după misteriosul rapt din 1940 de la Fundaţia Regală? Doar frînturi din texte atribuite, şi acelea copiate cu ochi rău şi infidel; a rămas un facies indistinct, un contur orb, pregătit pentru morala publică. Astfel că a trebuit să făuresc un chip animat, să dau viaţă înceţoşatului

. După însăşi spusa lui: „Viaţa e confecţionată din întîmplări şi neîntîmplări, ca un roman; de aceea romancierul e un dumnezeu – fabrică o lume şi se impune cu ea. Cîteodată lucrează chiar mai bine decît demiurgul originar, foloseşte mai puţin seria, mai cu bun simţ, mai cu stil“. Asta nu se face în şapte zile. Cere timp. Răbdare.

Ce motivaţii am avut pentru a-l „răbda“ pe Mateiu? În primul rînd, virtutea lui de a nu fi o aşchie a lui Ion Luca. În nici o privinţă. Era cu totul din alt lemn. Ai nevoie, desigur, de un buiandrug zdravăn la casă, de un frust Caragiale, dar frontonul cu intarsiile lui exotice dă farmecul unei locuinţe. Să afumi o esenţă nobilă pentru a-i tăinui fibra „reacţionară“, sevele acide, lucirile ponegritoare? Fiindcă spre asta năzuiau autorităţile profesorale, spre neutralizarea vocii rebele din spatele scrisului. Care se adăuga dandysmului şi morgii lui Mateiu, ipostaze stînjenitoare pentru criticul român, de la Perpessicius la Călinescu. M-a atras apoi faptul că avea curajul de a fi subiectiv, extrem de subiectiv. În general, e sinistru să te manifeşti neapărat „corect“, să te aliniezi. Subiectivitatea creatorilor e totdeauna mai valoroasă decît cuminţenia cvasi-generală. Şi, nu în ultimul rînd, m-a sedus obsesia lui pentru stil. Stil în scriitură, în viaţă. 

M J C

Am scris relativ repede, legat, jurnalul apocrif apărut în 2008, care era urmat de un Index şi un Epistolar. Textul înregistra ultimul an din existenţa lui Mateiu. Altul fusese însă planul iniţial, conform căruia trebuia să acopăr întreaga lui viaţă. N-am avut răbdare şi am publicat Însemnările separat. Simţeam însă dezechilibrul compoziţiei, lipsa contragreutăţii. În plus, nu mă plictisisem cîtuşi de puţin de fascinantul specimen, de tînărul Mateiu mai ales, aşa că m-am înhămat la trecerea în revistă şi a celorlalţi ani ai biografiei lui, începînd de la naştere. De data aceasta beneficiam de două corpusuri inspiratoare: scrisorile junelui către singurul său Amic şi înseşi paginile Istoriei românilor. Primele – autentice, total neprefăcute, savuroase; celelalte – enunţuri patriotice, mai mult sau mai puţin dubioase. Le-am tocat cu satisfacţie şi răbdare. A ieşit un mănunchi bun de pagini, bun pentru exordiul ce urmăream. Pus în capul volumului, în el se împletesc trăirile epistolare ale personajului meu cu poveştile didactice ale românimii dintre cei doi Carol. Pe de o parte înfrigurarea dezmoştenitului Caragiale, aflat în căutarea „pontului“ salvator, oscilînd între amorurile din Cişmigiu şi cele din Tiergarten-ul berlinez, pe de alta defilarea istoriei băştinaşe. Căreia Mateiu îi pipăie breşele posibile, aflat mereu în tabăra pierzătoare. Printre vechii conservatori. Aproape că i-am simţit fizic dorinţa de a întoarce mersul lucrurilor: „Nimic mai bun decît o lume aşezată, nedornică să ţină pasul cu graba vulgară şi stricătoare. Cu moda votului popular! Aşa piere politica înaltă, nu mai avem azi oameni de talia boierului Carp. Mi-e greu să respir fără semeţia lui; aerul democratic poartă duhori, mirosuri de inşi cărora nu le pasă de nasul tău. L-aş aduce pe nobilul Marghiloman să-i zboare pe toţi. Sau pe urmaşul Argetoyanilor – da, aş vrea să-l văd pe Conu’ Costică operînd în parlamentul parveniţilor, liberalilor, malformaţilor cu mîna lui de hirurg“. 

O să vă rog să-mi spuneţi cum v-aţi documentat pentru aceste cărţi. Cît timp i-aţi acordat şi cînd aţi simţit că aveţi suficient material pentru o o nouă poveste? 

înseamnă o bună bucată de Românie. Politică şi literară. Am avut deci nevoie de oarece documentare. La care n-am ajuns greu – biblioteca mea de hîrtie e plină de cărţi asupra obsedantului interbelic, cărora li se adaugă cele de pe rafturile Internetului de ultimă babilonie. La drept vorbind, nu m-a stresat nici un gol de informaţie. Fiindcă era departe de mine gîndul de a întocmi un text scrupulos, girat de manuale sulimenite. Istoria oficială stă lungită în naraţiunea mea ca o cadînă în haremul literaturii. Supusă pohtei. La fel documentele, scrisorile, citatele chiar – în ele există destule mediaţii, tălmăciri, întrupări în spiritul lor. Am lucrat cu uneltele beletristicii, nu ale instrucţiunii publice. M-a contaminat, pînă la urmă, insolitul Mateiu. Cel mai greu mi-a fost să-i adopt convingerile tranşant conservatoare – eu, carevasăzică liberal, a trebuit să beştelesc întreaga dinastie a Brătienilor, „călăii boierimii de spiţă şi vulgarizatorii politicii în România“, nu-i aşa? Pînă la urmă, uitîndu-mă peste deşertul actual de stil şi eleganţă, privind mitocănia de-afară, am ajuns să-mi preţuiesc pielea împrumutată, patina conservatoare. 

Întorcîndu-mă la tema răbdării, trebuie să spun că, deşi sînt doisprezece ani de la

şi şapte de la

, nu am parcurs perioadele dintre „cărţile cu Mateiu“ gîndind continuări. Publicînd acum

o fac în ideea de ediţie definitivă. O „definitivă“ sui-generis, dat fiind că am amplificat de trei ori primul volum şi am reţinut din al doilea doar paginile de jurnal, revăzut şi acela pe ici, pe colo.  Elaborarea a durat o iarnă, iarna trecută. 

M-am întins totuşi peste un deceniu cu umbra lui Mateiu alături. Suficient pentru a-mi da seama că, pe el, răbdarea într-adevăr îl impregnase: şi-a repudiat pînă la sfîrşit banala obîrşie, vieţuind sub flamura conţilor Karabetz; şi-a urmărit tenace gîndul de a avea propriul domeniu seniorial; a perseverat în obţinerea rangurilor şi decoraţiilor, care, alături de înfăţişarea neabătut elegantă, „constituie atribute esenţiale ale existenţei“. Şi a aşteptat zeci de ani să-şi consume atuul final, căsătoria cu o femeie de neam, însoţind-o apoi peste un deceniu în speranţa că, azi-mîine, o va moşteni. Devenind astfel bogat şi liber, putînd să-şi egaleze şi în privinţa asta tatăl – care izbutise, prin moartea Momuloaiei, să emigreze în Berlinul „loviturilor sublime“. 

Au fost situaţii în care să fi simţit că ştiţi atîtea lucruri despre Mateiu, care au crescut şi s-au amestecat în ficţiune, încît să nu mai aveţi răbdare cu el? 

În final, pot spune că ştiu totul despre al meu Mathieu Jean Caragiale. Lucrurile îndeobşte cunoscute, autentice sau nu, au cantonat în materia vulcanică a fabulaţiei, integrîndu-se lavei. Aşa se nasc rocile reliefului pe care trăim, citim, scriem. Undeva, sub masa lor, materia dospeşte, eruptivul se acumulează. Trebuie doar să ai răbdare la poalele vulcanului.  

a consemnat Ana Maria SANDU  

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Cât de mult ne influențează emoțiile destinul. Psiholog: „Cine le stăpânește, își controlează cu adevărat viața”
Nu punem mare preț pe forța emoțiilor, considerând că, de fapt, gândurile și programele mentale sunt cele care ne controlează destinul. Acest lucru este adevărat doar într-o anumită măsură, pentru că stările pe care le experimentăm zilnic au un rol determinant în viața personală și profesională.
image
Cel mai mare inamic al speciei umane. Are numai 6 mm, dar ucide anual aproape un milion de oameni
Cel mai mare inamic al umanității este de fapt o insectă banală, pe care o întâlnim inclusiv în România. Țânțarul este responsabil de moartea a 830.000 de oameni anual, iar specialiștii consideră că această insectă prin efectele produse a schimbat efectiv istoria umanității.
image
Tânăra care a făcut un scop în viață din a-i ajuta pe alții. Bistro-ul ei social, loc de întâlnire al celor ce vor să ajute
Când dorința de a face bine întâlnește inteligența umană, iese un bistro social. O tânără din Baia Mare a pus bazele unei astfel de afaceri tocmai din dorința de a face bine. Despre inteligența ei ne-a convins în momentul în care a început să vorbească despre această afacere, făcută pentru a ajuta

HIstoria.ro

image
Cum au construit polonezii o replică a Enigmei germane
Cu toate că germanii au avut o încredere aproape totală în integritatea comunicațiilor realizate prin intermediul mașinii de criptare Enigma, în final această credință s-a dovedit eronată, în primul rând subestimării capabilităților tehnologice și ingeniozității umane ale adversarilor.
image
Cine erau bancherii de altădată?
Zorii activităților de natură financiară au apărut în proximitatea și la adăpostul Scaunului domnesc, unde se puteau controla birurile și plățile cu rapiditate și se puteau schimba diferitele monede sau efecte aduse de funcționari ori trimiși străini ce roiau în jurul curții cetății Bucureștilor. 

image
A știut Churchill despre intenția germanilor de a bombarda orașul Coventry?
Datorită decriptărilor Enigma, aparent, Churchill a aflat că germanii pregăteau un raid aerian asupra orașului Coventry. Cu toate acestea, nu a ordonat evacuarea orașului și nici nu a suplimentat mijloacele de apărare antiaeriană.