Rata sărăciei şi excluziunii sociale este de 40,4% în România, dublă faţă de media UE. În această statistică, romii ies în evidenţă: peste 70% din persoanele care aparţin acestei etnii în România se încadrează în categoria de vulnerabilitate economică, rata sărăciei în cazul acestei minorităţi fiind de cinci-şase ori mai mare decît în cazul populaţiei majoritare. 

Cu toate acestea, în România există romi antreprenori. Conform unui studiu al Băncii Mondiale din 2011, 30% din romii din România sînt implicaţi în circuitul economic (au o formă de venit), iar 3% din aceştia derulează activităţi generatoare de venit pe cont propriu. Ceea ce înseamnă că aproximativ 18.000 de persoane de etnie romă se încadrează în categoria antreprenorilor. Mai mari sau mai mici, fiscalizaţi sau nu încă, aceşti oameni există, îşi susţin şi uneori îşi întreţin în totalitate familiile, duc mai departe meserii tradiţionale (căldărarii, argintarii, ursarii etc.) sau din contra – fac comerţ, cultivă pămîntul, produc pavele, repară cauciucuri – banale ocupaţii ale majoritarilor, contribuind faţă de societate şi împărtăşind bucuriile şi necazurile de zi cu zi ale întreprinzătorilor din această ţară. 

Aceasta este statistica de la care am pornit la drum acum un an, într-un proiect de cercetare a situaţiei micilor întreprinzători de etnie romă. Cînd zic „noi“ mă refer la Centrul Român de Politici Europene (CRPE) împreună cu partenerii de la Policy Center for Roma and Minorities. Ne-au interesat mai ales accesul la capital şi necesarul de finanţare. Scopul proiectului e de a propune soluţii prin care pot fi ajutaţi, mai ales instrumente financiare dedicate antreprenorilor romi în fondurile structurale primite de la Uniunea Europeană. Am plecat de la ideea că microcreditarea calată pe specificul nevoilor acestor antreprenori ar putea fi un loz cîştigător. 

Am fost în 39 de localităţi din toată ţara – de la Dunăre la Botoşani, din Bihor în Brăila – şi am vorbit cu 100 de mici antreprenori. Contactarea unei treimi, aproximativ, dintre aceştia ne-a fost facilitată iniţial de o serie de ONG-uri care interacţionaseră cu respectivele comunităţi în cadrul proiectelor derulate în domeniul incluziunii socio-economice a romilor şi a altor grupuri vulnerabile. Pe această cale mulţumim Romano Boutique, Fundaţiei PACT, Fundaţiei Pakiv, Agenţiei Împreună etc. pentru sprijinul acordat. Nu e uşor să mergi la oameni acasă şi să-i întrebi cum stau cu banii, cum se descurcă, cum ar lua împrumuturi, mai ales la oameni obişnuiţi să fie hărţuiţi pe aceste teme, nu întrebaţi cu empatie. Încrederea şi deschiderea comunităţilor în care am făcut interviurile au fost esenţiale pentru finalizarea acestui demers. 

Ce am aflat 

Una dintre prejudecăţile legate de comportamentul financiar al romilor este că aceştia se împrumută pentru nevoi personale şi consum, nu şi în scopuri productive. Cercetarea noastră de teren arată că, de fapt, situaţia este mult mai nuanţată: 41 dintre cei intervievaţi nu împrumutaseră pînă acum bani nici pentru scopuri personale, nici pentru demersuri lucrative. Oamenii sînt foarte conştienţi ce eforturi şi riscuri presupune contractarea unui împrumut, de orice fel ar fi el. Dintre cei 100 cu care am vorbit, şapte împrumutaseră bani de la bănci pentru afacere – investiţii sau capital de lucru – şi 39 se împrumutaseră în scopuri personale (în general de la rude şi prieteni). Doar doi dintre cei intervievaţi au împrumutat în scopuri personale de la case de ajutor reciproc. 

În ceea ce priveşte relaţia cu băncile, în cazul celor pentru care a existat una, aceasta este cu lumini şi umbre. În timp ce acei cîţiva mai „răsăriţi“ dintre ei n-au avut probleme în a contracta credite bancare, majoritatea povestesc fie că s-au simţit discriminaţi („mi-au zis că nu mai dau bani la ţigani“), fie că li s-au solicitat garanţii prea mari sau acte pe care ei nu le aveau. Un căldărar se plîngea de acest din urmă aspect, în special prin prisma activităţii sale: „Doar SRL-urile care fac dovadă prin număr de angajaţi, profit etc. iau împrumut de la bancă. Noi, micii meşteşugari, n-avem toate hîrţoagele pe care ni le cere banca. Nouă ne-ar trebui un împrumut pe durată lungă, iar rata să nu fie lunară, ci trimestrială. Altă soluţie: pentru meseriaşi, statul să pună taxă anuală fixă (impozit forfetar). Majoritatea romilor stau foarte greu cu evidenţa. Cînd mergem în tîrg cu ceaunele, Poliţia Economică nu ne crede, ne alungă. Ne cer facturi şi pentru ultimul capăt de aţă. Eu n-am cumpărat materia primă, am luat-o la schimb. Dacă ar exista taxă fixă nu ne-ar mai agresa. Majoritatea fac abuz. Dai două milioane pe contabilitate cînd tu faci zece milioane să hrăneşti familia. Primăvara facem mărţişoare. Băiatul meu de 22 de ani lucrează, băiatul meu de 9 ani lucrează clopoţei. Taxele, organele ne alungă de pe piaţă. Atunci copiii cum să mai continue?“. 

Un alt loc comun este ideea că romii, în covîrşitoarea lor majoritate, lucrează la negru. Studiul „Riscuri şi inechităţi sociale în România“ (2009) raportează că 56% din persoanele de etnie romă ocupate din România activează în economia informală. O actualizare mai recentă a acestor cifre ar fi binevenită, dată fiind schimbarea peisajului reglementărilor fiscale şi de aplicare a legii în ultimii ani. În eşantionul nostru avem 61 de întreprinzători înregistraţi juridic (21 PFA, 28 de SRL-uri, trei întreprinderi individuale, trei întreprinderi familiale, trei ONG-uri, trei cooperative meşteşugăreşti) şi doar 38 de antreprenori fără formă juridică (dintre care trei fermieri care vînd pe certificate de producător). Dintre cei fără forme juridice, doar patru au declarat că nu intenţionează să îşi înregistreze afacerea. 19 dintre cei fără acte în acest moment au declarat că plănuiesc să intre în economia fiscalizată, iar trei ar intra doar dacă anumite condiţii ar fi întrunite – de exemplu, dacă ar face mai mulţi bani, dacă ar putea să-şi cumpere mai multe animale, să-şi dezvolte ceva mai mult afacerea, astfel încît să-şi permită să plătească taxe la stat etc. 

În final, ajungem şi la miezul şi esenţa cercetării noastre: nevoia percepută de capital suplimentar, dacă/cum vor să-şi dezvolte afacerile, de cît ar avea nevoie şi unde consideră că s-ar putea duce pentru a obţine banii. Oamenilor le rămîn în mînă, în urma activităţilor antreprenoriale, în medie 500-2000 de lei/lună în cazul meşteşugarilor, comercianţilor, meşterilor; suma creşte la nivelul 2000-4000 de lei/lună în cazul antreprenorilor din domeniul serviciilor (frizerie, vulcanizare auto, pizzerie, intermediere) sau construcţiilor. Nu de la toţi am obţinut sume extrem de exacte, unii ne-au răspuns care este nivelul veniturilor într-un an şi cît îşi pun adaos comercial, alţii cît cîştigă într-un sezon şi care le sînt cheltuielile. Dar,

cifrele sînt cele de mai sus. 

71 dintre antreprenorii romi au declarat că ar avea nevoie de împrumuturi în scopuri pe cît de diverse, pe atît de fireşti pentru orice mic întreprinzător de felul lor: argintarul să-şi ia scule noi, rudarul din Băbeni să-şi facă un chioşculeţ în faţa casei, cum au mai toţi vecinii romi care lucrează în lemn, să-şi expună mai bine făcăleţele, coşurile şi alte minunăţii clienţilor cehi şi polonezi care vin în sat special pentru astfel de produse, căldărarul să cumpere mai multă tablă, pentru a produce un volum mai mare şi a-l atrage şi pe fiul său în meserie, măturarul să-şi cultive propria plantaţie de nuiele, să nu le mai cumpere, pepenarul să arendeze terenul şi să-şi pună pepeni pentru la anul etc. Restul pînă la 100 ori sînt speriaţi de ideea de împrumut în sine, chiar dacă ar fi în scopuri productive, ori nu au o poziţie definită pe acest subiect. 

Sumele pe care aceşti oameni le-ar împrumuta se situează de cele mai multe ori în intervalul 5000-10.000 de euro, doar cei din eşalonul superior (antreprenorii în construcţii, florarii) au avansat sume mai mari (15.000-45.000 de euro sau chiar mai mult). Zece dintre antreprenori au menţionat că s-ar avînta la un (micro)credit doar în condiţiile unei dobînzi mai mici decît cea existentă pe piaţă. 

Întrebaţi de unde cred ei că ar putea obţine aceste împrumuturi, băncile şi sursele informale (prieteni, familie, comunitate) au obţinut acelaşi număr de „voturi“ – cîte 20. Doar nouă dintre respondenţi cunosc faptul că există vehicule financiare alternative (de exemplu, instituţii de microfinanţare, IFN-uri). 

Recomandări  

Concluziile şi recomandările formulate în urma acestei cercetări vor fi prezentate pe larg în cadrul rapoartelor pe care CRPE le va lansa în perioada care urmează. Pe scurt, considerăm că noile fonduri europene pentru dezvoltarea capitalului uman (POCU, urmaşul, sperăm mai de succes, al celebrului POSDRU) ar trebui să completeze sprijinul clasic pentru entităţile de economie socială cum sînt multe din cazurile afacerilor prezentate mai sus – alocaţiile financiare nerambursabile (granturi) atît cu măsuri de sprijin pentru antreprenori (sau viitori antreprenori) – instruire, consiliere, mentorat etc. în domeniul antreprenoriatului şi managementului afacerii –, cît şi cu noi mecanisme de finanţare care să faciliteze accesul micilor antreprenori din grupuri vulnerabile la microcredite cu dobîndă subvenţionată şi/sau condiţii speciale (perioadă de graţie de cel puţin trei ani), pentru ca acestea să poată să se dezvolte suficient pentru a rezista pe piaţă. 

Am observat că multe proiecte finanţate din fonduri europene demarează, dar mor imediat după ce se termină finanţarea. Este nevoie de activităţi de susţinere, de pildă prin facilitarea microcreditelor, eventual subvenţionarea dobînzii. 

De asemenea, este nevoie ca actorii de pe piaţa financiară interesaţi de acest segment (bănci, dar în special instituţii financiare non-bancare, care lucrează deja în mediul rural şi sînt mai orientate spre asistarea clienţilor decît marile bănci) să conlucreze mai intens cu ONG-urile care implementează proiecte în comunităţile de romi pentru a putea identifica nevoile acestora, pentru a-şi putea crea sau adapta produsele şi serviciile, completîndu-le cu activităţi de educaţie financiară, asistenţă tehnică în implementarea proiectelor etc. 

Alexandra Toderiţă este cercetător la Centrul Român de Politici Europene. 

Foto: I. Moldovan