Datoriile sînt bune. Aşa spune o veche sintagmă. Iar cea mai bună dovadă este adevărul de care s-au lovit românii imediat după anul 1989. Dacă Nicolae Ceauşescu a forţat economia românească pentru a plăti împrumutul luat de la FMI, Poloniei i s-au şters o jumătate din datoriile către state, prin Clubul de la Paris, în anul 1991, şi i s-au reeşalonat datoriile către instituţiile financiare prin Clubul de la Londra. Pentru prima dată, românii au înţeles ce înseamnă hazardul moral al plăţii datoriilor. Unii le plătesc, alţii, nu. 

Dar nu a fost nici primul şi nici ultimul exemplu de acest gen. Germania, după al Doilea Război Mondial, a beneficiat de o ştergere parţială a datoriilor. Vîrful dezbaterii pe tema datoriilor a fost anul 2008, anul în care criza financiară a ajuns în Europa. De altfel, în epoca modernă criza financiară, transformată în criză economică, a fost prilejul celor mai aprinse dezbateri pe tema datoriilor şi, implicit, a hazardului moral. 

Criza economică se împleteşte astăzi cu criza datoriilor suverane, adică datoriile statelor. Se ştie deja că, în criză, marile bănci au fost ajutate cu banii statelor. De aici a apărut celebra sintagmă „Statele au salvat băncile, dar pe state cine le salvează?“. Răspunsul pe care l-am văzut în timpul crizei a fost că statele au fost salvate – sau, mai precis, datoriile statelor au început să fie plătite – de cetăţeni, prin taxe şi impozite. Astăzi, trebuie să completăm această realitate cu precizarea că statele sînt acum salvate sau, mai degrabă, ajutate de Banca Centrală Europeană (BCE). Prin programul lansat în acest an, BCE cumpără obligaţiuni suverane pentru a asigura lichiditate pe pieţele financiare. În esenţă, banii BCE sînt tot banii europenilor, mai exact ai celor care trăiesc în zona euro. 

Criza a adus datorii suverane înspăimîntătoare. Grecia, Italia, Portugalia, Franţa, Irlanda, Cipru sînt state europene pentru care datoriile publice au depăşit produsul intern brut. Este clar că datoriile au fost inflamate de criza financiară. Au fost momente dramatice în anii de vîrf ai crizei în care state precum Portugalia, Grecia, Irlanda sau chiar Franţa ajunseseră să se împrumute de pe pieţe la dobînzi considerate nesustenabile. Nivelul de alarmă era considerat 7%. Cînd un stat ajungea să se împrumute cu 7%, piaţa se bloca pentru că era limpede că un împrumut la această dobîndă era practic imposibil de rambursat.

Europa a căutat şi mai caută soluţii la datoriile suverane. Tratatul fiscal, care obligă statele să se întoarcă la datorii de 60% din PIB, este poate cel mai important răspuns la criza datoriilor statelor. Dar există specialişti care se întreabă cît de realistă este această soluţie şi mai ales dacă este realizabilă în mod practic. 

Germania a refuzat sistematic emiterea de euro-obligaţiuni dintr-un motiv extrem de simplu. Euro-obligaţiunile ar fi însemnat o mutualizare a datoriilor, adică o punere la comun a acestora. În felul acesta, Germania ar fi trebuit să plătească o parte a datoriilor celorlalte state. Totuşi, soluţia EFSF, fondul financiar european de salvare, soluţia achiziţiilor de obligaţiuni suverane de către BCE şi cea a injecţiilor de lichidităţi de 1100 de miliarde de euro în următorii ani, făcută tot de BCE, includ în ele şi o contribuţie comună, poate mai puţin vizibilă, a statelor europene din zona euro, inclusiv deci a Germaniei. 

Francezul Thomas Piketty, economist de stînga, a propus, în contextul dezbaterilor aprinse de anul acesta privind criza greacă, o conferinţă europeană pe tema datoriilor. Piketty pledează pentru o ştergere parţială şi eventual proporţională a datoriilor statelor invocînd argumentul istoric de după cel de-al Doilea Război Mondial, atunci cînd Germania a beneficiat de ştergerea sau de restructurarea datoriei. 

În acelaşi timp, statele europene nu sînt singurele cu datorii suverane mari. SUA au şi ele o datorie externă care depăşeşte 100% din PIB. Japonia la fel. Dar economiştii au o vorbă: nu contează cît de mare este datoria, ci doar dacă ea se poate finanţa. Adică, dacă datornicul se poate împrumuta pentru a-şi „rostogoli“ datoria la costuri mici sau rezonabile şi dacă în felul acesta îşi achită obligaţiile la timp. O economie de anvergura celei americane nu pare a fi îngrijorată niciodată de felul în care îşi finanţează datoria. Dolarul rămîne esenţial în economia globală, are căutare şi poate fi tipărit în orice cantităţi. Datoria americană are, poate, doar două sensibilităţi: este deţinută în proporţie importantă de o ţară numită China şi dă naştere, în ultimul timp, unor răfuieli politice în Congresul american, atunci cînd forul legislativ trebuie să adopte plafonul de îndatorare. 

Criza financiară şi cea greacă au adus în dezbatere şi un alt princpiu, cel numit al „împărţirii poverii“. Este vorba despre faptul că sînt economişti, politicieni sau oameni simpli care cer ca, în cazul datoriilor mari, responsabilitatea să fie împărţită de debitor cu „ansamblul financiar“ format din bănci, agenţii de rating, companii de audit, instituţii financiare sau chiar state. Argumentele, de o parte şi de alta, sînt simple. Pe de o parte, se spune că banii au fost folosiţi de debitor şi, ca atare, acesta trebuie să ramburseze împrumutul pînă la ultimul cent. Argumentul invers este acela că instituţiile financiare au ştiut sau ar fi trebuit să ştie situaţia celui împrumutat şi, ca atare, au o responsabilitate comună asupra datoriei, ceea ce le obligă să accepte o tăiere sau o reeşalonare a împrumutului. Vă puteţi alege orice variantă doriţi, nu veţi greşi. 

Doar că principiile „hazardului moral“ şi „împărţirii poverii“ au fost inhibate în spaţiul public din teama că ele vor reverbera şi către populaţia care a contractat un credit. Astfel, cetăţeanul ar fi îndreptăţit să spună „Aţi ajutat băncile, ajutaţi-mă şi pe mine“ sau „Aţi tăiat datoria unui stat, tăiaţi-o şi pe a mea“. Doar că omul este sub vremuri, în timp ce statele şi băncile sînt deasupra lor. Cu un amendament: principiul „Ai luat un împrumut, trebuie să îl rambursezi“ trebuie apărat în orice timp, chiar şi în momente atît de complicate de criză. 

În România, dezbaterile pe tema datoriei publice sînt inflamate, cel mai adesea, de acordurile cu Fondul Monetar Internaţional (FMI). Împrumutul primit de România, în urmă cu şase ani, a născut, de-a lungul timpului, un lung şir de controverse. În cifre, 10,6 miliarde de euro au consolidat rezerva Băncii Naţionale, iar 7 miliarde de euro au completat nevoile bugetului de stat. 

Rambursarea împrumutului nu a afectat rezerva valutară a BNR, ba chiar rezervele internaţionale ale băncii centrale sînt astăzi de aproximativ 29 de miliarde de euro, cu două miliarde mai mult decît la sfîrşitul anului 2008. Mai trebuie precizat că dobînda plătită pentru cele 12,6 miliarde de euro împrumutate de la FMI se ridică la 720 de milioane de euro. 

Împrumutul de la FMI, Banca Mondială şi Comisia Europeană a fost aprig contestat. Promotorii şi iniţiatorii acordului de împrumut explică faptul că finanţarea a fost adecvată momentului. În sensul că, în anul 2009, era nevoie de o consolidare a rezervei BNR care să descurajeze potenţialele atacuri asupra monedei naţionale şi eventualele speculaţii asupra nivelului dobînzilor la care România se împrumuta pe pieţele internaţionale. 

În acelaşi timp, cele şapte miliarde de euro primite la buget au avut rolul de a echilibra finanţele statului, într-un an în care deficitul bugetar a ajuns la un nivel record, de 9% din PIB. 

Criticii împrumutului au reproşat autorităţilor faptul că banii luaţi au ajutat băncile româneşti cu capital străin şi nu economia. Ceea ce s-a şi întîmplat. Este clar acum că împrumutul s-a făcut cu intenţia de a evita un eventual şoc pe piaţa valutară şi pentru a reduce riscul ca bugetul de stat să ajungă la întîrzieri de plată a salariilor şi pensiilor.

Împrumutul de la FMI s-a făcut pentru stabilitatea monedei naţionale şi pentru plata salariilor şi pensiilor. De bine, de rău, a ajutat România să treacă prin criză. Chiar dacă acest lucru a stat la baza dublării datoriei publice externe în PIB, de la 22%, în anul 2008, la 40%, astăzi.

În Romånia, se vorbeşte mult despre datoria publică externă. Este, într-adevăr, un indicator esenţial. Dar există o importantă datorie privată externă, cea a companiilor şi băncilor, care ajunge la 38,8 miliarde de euro, mai mult decît datoria publică. Se vorbeşte prea puţin despre datoria publică internă, despre cum s-a ajuns la nivelul de azi şi despre cum se finanţează. Bunăoară, au fost luni şi ani întregi în care Ministerul Finanţelor a atras de pe piaţa internă, în medie, echivalentul a un miliard euro pe lună. 

Şi se vorbeşte puţin despre datoriile persoanelor fizice către bănci sau către diverşi furnizori de utilităţi, spre exemplu. Rata creditelor neperformante bancare a ajuns la 12%, după ce băncile au vîndut masiv, şi astfel şi-au asumat pierderile, pachete de valori mari de „credite putrede“. Începînd cu anul viitor, în România se va aplica, în premieră în era modernă, legea insolvenţei persoanelor fizice. O lege de care băncile s-au temut ani de zile, dar care pare a fi atît de complicată şi de incompletă încît va fi dificil de aplicat. 

Aşadar, datoriile fac parte din viaţa noastră de zi cu zi. Apropo, aţi auzit ştirea zilei? Băncile încep din nou să scoată pe piaţă credite „doar cu buletinul“. Rămîne cum am stabilit: datoriile sînt bune. 

Constantin Rudniţchi este jurnalist.