Ce ne facem cu duminica?

Gabriel LIICEANU
Publicat în Dilema Veche nr. 605 din 17-23 septembrie 2015
Ce ne facem cu duminica? jpeg

Madame Bovary,

Ziua întoarcerii la sine 

În 1938, Noica scrie două texte scurte care, împreună cu altele din aceeaşi perioadă (1938-1940), vor fi adunate după 1990 în volumul

Unul dintre ele („Eseu despre duminică“) va da, parafrazat, titlul volumului; celălalt se numeşte „Despre plictiseală“, cu titlul originar „De ce ne plictisim“. 

„Eseu despre duminică“ încearcă să regăsească sensul celei de-a patra porunci din Decalogul

(

, 20, 2-17). Să ne-o reamintim: „Adu-ţi aminte de ziua odihnei, ca să o sfinţeşti. Lucrează şase zile şi-ţi fă în acelea toate treburile tale. Iar ziua a şaptea este odihna Domnului Dumnezeului tău; să nu faci în acea zi nici un lucru, nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici sluga ta, nici slujnica ta, nici boul tău, nici străinul care rămîne la tine“. Aceasta e, în

porunca privitoare la respectarea Sabatului, la cea de-a şaptea zi de odihnă – sîmbăta în iudaism, duminica în creştinism. Acestui text îi răspunde peste veacuri – de vreme ce Decalogul este o „veritabilă coloană vertebrală a oricărei societăţi umane“, iar „poruncile Decalogului ne interpelează pe fiecare dintre noi, indiferent de popor, tradiţie culturală sau vîrstă“(i) –, o propoziţie din

proclamată de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite la palatul Chaillot din Paris în 10 decembrie 1948: „Orice persoană are dreptul la odihnă şi recreere […]“. Peste trei milenii despart textul fondator al Poruncii a patra de propoziţia din

. Care e semnificaţia textului fondator? 

„Sabatul şterge barierele discriminatorii dintre bărbaţi şi femei, dintre tineri şi bătrîni, dintre slugi şi stăpîni, dintre părinţi şi copii, dintre străinii rezidenţi şi băştinaşi, dintre oameni şi animale: toţi şi toate trebuie să înceteze orice muncă în ziua a şasea, înainte ca soarele să apună, şi să nu o reia decît a doua zi seara, în a şaptea zi. 

Această obligaţie permite unirea în aceeaşi odihnă a tot ceea ce are suflare de viaţă. […] Şase zile sînt destinate muncilor materiale, Sabatul este consacrat Fiinţei supreme. Astfel, unirea orizontală este pecetluită de una verticală. Această sărbătoare religioasă şi socială are, în consecinţă, o semnificaţie cosmică ce nu e aproape niciodată reliefată. Ziua odihnei săptămînale celebrează sărbătoarea lumii finite, aceea a cerului şi a pămîntului, în fiecare fiinţă care trăieşte, aceea a întregii umanităţi în căutare de unitate şi pace. Din această perspectivă, este sărbătoarea cea mai universală pe care o concepem.“(ii)

Ei bine, textul celei de-a patra porunci este „locul“ din care se va înălţa în modernitate binomul „distracţie/plictiseală“. Căci întrebarea care se ridică în marginea lui este: Cum să te odihneşti? Cum să imiţi „odihna Domnului Dumnezeului tău“? 

În acest punct intervine interpretarea lui Noica. Ce facem noi în primele şase zile, mergînd la slujba noastră de zi cu zi, muncind, în sensul obişnuit al cuvîntului? „Ne înstrăinăm lucrului şi lumii“, răspunde Noica. Aşa încît duminica este mai mult decît o zi de odihnă după şase zile de trudă. Ea este o zi a dez-înstrăinării, a întoarcerii la tine din „altceva“-ul în care te pierduseşi. E întîia zi, spune Noica, „în care nu te mai îndeletniceşti cu altceva decît cu tine şi cu tainele ce ţin de tine. E ziua Domnului; adică ziua singurătăţii tale, a întoarcerii tale la izvor“.(iii) 

Or, în modernitate nu se mai întîmplă aşa. Duminica nu mai e ziua „resursării“, a regăsirii de sine, „ci a unei pierderi în alt tip de lume. A unei pierderi desfătătoare“. E ziua distracţiei ca zi a fugii de întîlnirea cu sine. „Şase zile omul slujeşte ceva: şi trebuie să slujească într-o incomodă stare de tensiune, cu inteligenţa, cu muşchii, cu voinţa ascuţită. Acum vine ceasul eliberării în distracţie. Să ne dăruim, pasiv, jocului, căci ne-am închinat destul muncii.“(iv) Concluzia

este că „munca noastră nu mai e sfinţită de nici un înăuntru; că duminica noastră e doar ocolirea acestui înăuntru, e doar distragere şi distracţie“. Nu e groaznic lucrul acesta, că „lăsat singur, omul nu mai are ce face“? „Atunci la ce bun restul, dacă singurătatea nu e bună de nimic? Şi la fel: la ce bun şase zile oarbe, dacă a şaptea nu aruncă niţică lumină asupră-le?“(v)

Problema acestui

l-a preocupat constant pe Noica şi ea urcă pînă la întrebarea „Ce facem, pînă la urmă, cu viaţa noastră?“. Noica era prea zgîrcit cu avuţia de timp a vieţii sale ca să-şi permită „şase zile oarbe“ din şapte. Ziua a şaptea trebuia să fie nu numai celebrată în sine, ci

Aşadar, cum am putea face nu numai să păstrăm ziua duminicii ca duminică, ci s-o rabatem, cu harul ei recuperator, asupra tuturor zilelor săptămînii? Cum am putea transforma toate zilele în zile ale întîlnirii sărbătoreşti cu noi înşine? (Şi ce-nseamnă, în fond, „noi înşine“?) Cum am putea sustrage înstrăinării noastre de noi

zilele noastre? Cum ar fi să trăim o eternă duminică, dar nu ca zi a odihnei, a distracţiei sau a plictisului, ci ca pe o eternă sărbătoare a întîlnirii salutare cu noi? Cum să facem din singurătate nu un supliciu, ci o înfruntare a adîncului din noi, o activare a tot ce e mai bun în noi, iar din întîlnirile cu ceilalţi, nu pierderi de sine în comun, ci laolaltă sporiri de sine? Altfel spus: cum să facem să ne „odihnim“ lucrînd? Acesta este, stors de toate înţelesurile sale, vădite sau implicite, textul „Eseului de duminică“. El atacă proasta înţelegere a odihnei din sintagma „duminica, zi a odihnei“. Dar nu atacă încă pieptiş problema plictiselii. 

„Ne plictisim pentru că ne distrăm“ 

Acest lucru se întîmplă în eseul „Despre plictiseală“. Trei lucruri sînt de spus despre felul în care înfruntă Noica problema plictiselii.

: problema plictiselii comportă o urgenţă. De vreme ce plictiseala este o constantă a vieţii noastre, pînă într-acolo încît revenirea la ea seamănă cu un fel de periodică „întoarcere acasă“, n-ar fi oare cazul să nu mai amînăm întrebarea „De ce ne plictisim?“, ştiind că, oricum, de înlăturat nu o putem înlătura definitiv?

cercetarea asupra cauzelor plictiselii trebuie să se limiteze la „omul de azi“, dat fiind că el e singurul care, de-a lungul istoriei, a ajuns să spună în gura mare „Mă plictisesc“. Noi, cei de astăzi, avem această impudoare: „E de necrezut să spunem cu atîta seninătate, cu atît de puţină sfială: mă plictisesc“, de vreme ce, plictisindu-ne, ne vedem obligaţi să recunoaştem că „nimic din afară nu te mai interesează şi nimic dinăuntru nu te mai însufleţeşte“.(vi)

ceea ce recunoaştem („cu atît de puţină sfială“) că ni se întîmplă – şi care este totodată o recunoaştere a înfrîngerii noastre – este însăşi definiţia compactă a plictiselii, care conţine tocmai aceste două elemente:

a . Nimic din afară nu mă mai interesează.

b. Nimic dinăuntru nu mă mai însufleţeşte. 

Odată ajuns aici, Noica nu se opreşte asupra definiţiei, ci îşi pune întrebarea de ce se întîmplă aceste două lucruri: de ce nu mă mai interesează nimic din afară? Şi: de ce nu mă mai însufleţeşte nimic dinăuntru? A răspunde la aceste două întrebări înseamnă a răspunde la întrebarea „De ce ne plictisim?“ Iar răspunsul care urmează este neaşteptat:

Emma Bovary ar fi protestat şi, odată cu ea, sîntem înclinaţi, citind această paradoxală formulare, să protestăm cu toţii. Nu e distracţia opusul plictiselii? Cum să spui atunci că te plictiseşti tocmai cînd ceea ce faci, distrîndu-te, e să alungi plictiseala? A nu te plictisi nu înseamnă a te distra? 

Dar ce înseamnă a te distra? Distracţia este o dispersie, o fărîmiţare a eului propriu în partenerii de distracţie şi în obiectul distracţiei. Eul meu se dislocă de pe axa vieţii mele şi trece dintr-odată pe axa altor vieţi. În distracţie, sînt evacuat dintre graniţele eului meu şi mutat în eul impersonal (care trăieşte la „persoana a treia“, spune Noica) al societăţii care „se distrează“. „E situaţia insului fără personalitate, care citeşte conştiincios ziarul, adoptă cu mare grijă părerile şi purtările comune, iar dacă se fereşte cu groază de ceva e de a trăi o viaţă care să se poată numi viaţa

.“(vii) Cine nu recunoaşte aici laitmotivul heideggerian al lui

al „impersonalului se“ şi al ratării autenticităţii sinelui

ajuns pe căi oculte în frazarea lui Noica, de vreme ce

apărut cu zece ani mai înainte, nu pătrunsese încă la noi? A trăi posibilul vieţii celorlalţi, viaţa oricui, a tuturor şi a nici unuia în parte, a trăi magma vieţii nimănui

monumentalizată în construcţia socială a eului impersonal, iată drama omului care se plictiseşte tocmai pentru că trăieşte în permanenţă în orizontul distracţiei şi care fuge de la întîlnirea cu sine tocmai pentru că nu ştie ce să facă cu sine însuşi. De aceea, orice distracţie e o luptă pierdută împotriva plictiselii. „Din clipa în care nu ne realizăm cu cele ce avem, ne-am predat plictiselii.“(viii) 

Noica are 29 de ani cînd scrie acest text. 

Iată, aşadar, cum, prin monotonia aducătoare de nou a fiecărei zile trăite în orizontul unui „întru“ nu întotdeauna ştiut, dar care-ţi poartă viaţa către un sens şi termină prin a da vieţii un sens(ix) se ajunge la incapacitatea de a te plictisi şi la trăirea fiecărei zile ca duminică, şi a întregii vieţi ca sărbătoare. Acum nu mai există „muncă“, cu conotaţia aceea de activitate nesuferită care te înstrăinează de tine şi cu fuga duminicală într-un „altceva“ compensatoriu şi distractiv. Există doar „a lucra“ (x), născut la întîlnirea dintre un „din afară“ care te interesează şi un „înăuntru“ care te însufleţeşte. 

Un cititor circumspect ar putea să se întrebe dacă toate acestea nu sînt simple imbolduri de înţelepciune pe care viaţa reală nu le poate absorbi în substanţa ei. Cum te poţi refugia în braţele singurătăţii? Cum să ajungi să te preferi oricărei alte prezenţe şi să-ţi fii suficient în exclusivismul alegerii tale de tine? Cum să ajungi să te bucuri de nesfîrşita reîntîlnire cu tine însuţi? Dar cu ce anume din tine te întîlneşti? Răspunsul poate fi lesne dedus din răsturnarea celor două elemente ale definiţiei plictiselii: interesîndu-te ceva din afară; însufleţindu-te ceva dinăuntru. Numai că acest lucru e valabil atît în cazul proştilor caracterizaţi (cuplul Bouvard şi Pécuchet, de pildă), cît şi al geniilor obsedate de fantasma vieţii lor. Pentru Noica, de pildă, acest „în afară“ care poate să-ţi capteze interesul era tărîmul infinit al „culturii“. 

O alunecare către Flaubert. Cazul lui Bouvard şi Pécuchet 

A observat cineva geniala metaforă pe care o face Flaubert cînd trece de la îndeletnicirile cu agricultura ale celor doi la îndeletnicirile lor cu cultura? Aşa cum cei doi nu pot cultiva pămîntul, făcînd să nu rodească nimic din el sau să rodească monştri vegetali, la fel nimic din ce încearcă să cultive pe tărîmul minţii lor nu dă rod. 

Recitind

mi-am dat însă seama că această definiţie a neplictiselii – întîlnirea dintre un „din afară“ care te interesează şi un „înăuntru“ care te însufleţeşte – este valabilă deopotrivă în cazul eroilor flaubertieni, a faimosului cuplu de proşti caracterizaţi. Ba, mai mult, cei doi, propunîndu-şi să afle tot ce se ştie pe lume, se-neacă şi ei în apele culturii. 

Povestea lui Bouvard şi Pécuchet e prea bine ştiută: doi burlaci parizieni, netrecuţi de vîrsta de 50 de ani, se cunosc într-o zi toridă de vară şi descoperă că au aceeaşi îndeletnicire (sînt amîndoi copişti), că amîndoi au o grămadă de păreri despre lume şi viaţă şi, astfel, o grămadă de lucruri de discutat. Nemaiputîndu-se despărţi şi profitînd de o moştenire care apare pe neaşteptate, hotărăsc să se mute împreună la ţară. Cumpără o fermă în Normandia şi, după ce experimentează fără succes agronomia, arboricultura, grădinăritul, conservăritul şi distileria, prăpădind o bună parte din moştenire cu improvizaţiile pe care le fac, iau pe rînd toate domeniile cunoaşteriixi: chimia, anatomia, fiziologia, medicina, nutriţionismul, astronomia, zoologia, geologia. Apoi arheologia, literatura, politica, filozofia (sînt interesaţi mai cu seamă de spiritism, magnetism şi logică). În sfîrşit religia, muzica, desenul, istoria naturală… De fiecare dată îşi comandă tratatele fundamentale ale domeniului, le citesc, le dezbat cu pasiune, apoi părăsesc totul şi trec la alt domeniu, în care ciclul „interes, experimentare, dezbatere, sastiseală“ se repetă la nesfîrşit pînă ce, sătui de întreaga cunoaştere a lumii, revin la pasiunea dintîi a vieţii lor, pe care o practică de astă dată în gol: copiatul. 

Există o subtilă relaţie între prostia agri-culturală a celor doi şi prostia lor culturală, ambele sfîrşind într-o monumentală paradigmă a prostiei. Există la Flaubert un superb crescendo şi o formidabilă punere în scenă a metaforei culturii, pornindu-se „de jos“, de la termenul propriu al agriculturii, şi terminînd „sus“, la metafora culturii spirituale. Toată drama celor doi vine din ignorarea nevoii prealabile de ghidaj. Pentru orice proiect pe care-l iniţiază, cei doi încep cu o fastuoasă dotare. Au pămînt şi toate ustensilele necesare pentru cultivarea lui. Se încurcă printre ele, aşa cum atunci cînd se vor apuca de cultură se vor încurca printre cărţi. 

Oricum, cert este că eroii lui Flaubert nu se plictisesc niciodată, pentru că, în fond, ei îndeplinesc, cum spuneam, cele două condiţii noiciene ale non-plictisului: sînt mereu interesaţi de ceva din afara lor şi sînt mereu însufleţiţi de ceva dinăuntru. Aşadar, apare în mod firesc întrebarea: cum se poate deosebi neplictiseala prostului fascinat de cultură de cea a geniului obsedat de fantasma vieţii sale? Iar întrebarea aceasta mi s-a impus cu atît mai mult cu cît mi-am amintit de o vorbă teribilă spusă de Alexandru Paleologu despre Noica în eseul „Despărţirea de Noica“, la sfîrşitul anilor ’70: „Noica, dacă n-ar fi avut geniu, ar fi fost un prost.“ Deîndată ce i-a fost reprodusă, Noica a preluat ideea cu voluptate, dezvoltînd-o: „Are dreptate să mă considere aşa. ş…ţ Poate că am avut mereu o «concentrare prostească», precum a ciobanului care păştea oile cu spatele la o şură în flăcări şi care, întrebat cum de nu văzuse şura arzînd, răspunse că el se uita la oi.“xii Ce-l deosebeşte aşadar pe Noica, cu fixaţiile lui „culturaliste“ şi cu obnubilările lui de-o viaţă, cu viaţa lui trăită ca o eternă duminică, de dezmăţul cultural al celor doi eroi flaubertieni? (Pînă la urmă e ceva măreţ în caruselul prostiei lor, iar felul în care împing pe culmi prostia edificată vast şi fastuos pe chiar terenul culturii termină prin a ne umple de o stupefacţie plină de respect: aşadar, îţi spui, prostia se poate cultiva chiar pe teritoriul

!) 

Răspunsul la îndemînă ar fi: în cazul celor doi eroi flaubertieni curiozităţile sînt disperse şi nu există nici o idee care să le lege şi să le ordoneze, prin gîndirea proprie, către un sens de viaţă. Cred însă că e preferabil să lăsăm capodopera lui Flaubert necomentată. E-atîta exuberanţă tîmpă şi atîta neplictis în viaţa celor doi, încît ajungi să-i invidiezi pentru felul în care îşi dobîndesc buna dispoziţie cu ajutorul prostiei. Există, în fond, şi o eternă duminică a proştilor.  

(i) André Chouraqui,

traducere de Nicoleta Neagoe, Humanitas, Bucureşti, 2012.

(ii) André Chouraqui,

(iii) Constantin Noica,

Humanitas, Bucureşti, 1992.

(iv) Constantin Noica,

(v) Ibid.

(vi) Constantin Noica,

(vii) Ibid.

(viii) Ibid.

(ix) „Ce bine că viaţa nu are sens! Pot să-i dau eu unul.“

(x) „Dacă munceşti, eşti muncit. Dacă lucrezi, produci.“ Şi: „Sînt în ceasul fericit cînd pot să lucrez fără a mai fi silit să muncesc.“

(xi) Se ştie că Flaubert, vrînd să intre în pielea personajelor lui, a comandat el însuşi şi a citit cam o mie cinci sute de volume despre domeniile care-i preocupau pe Bouvard şi Pécuchet.

(xii)

13 noiembrie 1978. 

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Sentință exemplară în cazul unui șofer care a dat intenționat cu mașina de lux peste mai mulți polițiști
Doi polițiști din Argeș au fost loviţi, cu intenție, de un șofer care s-a urcat la volan deși avea permisul de conducere suspendat. Bărbatul a pus în pericol viața agenților și a celor trei copii minori ai săi, aflați în mașină în momentul producerii incidentului.
image
image
A murit procurorul român cu cea mai mare vechime în magistratură. Încă era în activitate
Pavel Palcu, procurorul arădean cu cea mai mare vechime în magistratură din România a murit, astăzi, 15 aprilie, într-un centru de recuperare medicală din Bucureşti.

HIstoria.ro

image
„Monstruoasa coaliție”, Cuza și francmasonii, în „Historia” de aprilie
De ce au ales adversarii lui Cuza să-l răstoarne de la putere? Care a fost rolul masoneriei în acest proces? Este apartenenţa lui Cuza la masonerie confirmată documentar?
image
Oltcit, primul autovehicul low-cost românesc care s-a vândut în Occident
La Craiova se produc automobile de mai bine de 40 de ani, mai exact de la semnarea contractului dintre statul comunist român şi constructorul francez Citroën. Povestea acestuia a demarat, de fapt, la începutul anilor ’70, când Nicolae Ceauşescu s- gândit că ar fi utilă o a doua marcă de mașini în România.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.