Victoria e a lor

- Cîtă răbdare au eroii și eroinele din filme? -

Răbdarea, cît de complicată, rară şi dificilă virtute, vine greu, uneori niciodată – oricum, odată cu vîrsta, după ce se decantează prin autocunoaştere, autostăpînire şi înţelepciune… În pofida dificultăţilor de-a o atinge însă în viaţa concretă, în cazul eroilor din filme şi literatură ea pare mult mai realizabilă. Deseori, răbdătorii sînt cei timizi, marginalizaţii observaţi abia în final, cei buni şi cumsecade la care se caută consolarea după ce „răii“ au lăsat ţăndări în urmă. Dar la sfîrşit victoria e a lor, iar răbdarea le aduce răsplata eforturilor, bucuria regăsirii sau măcar mulţumirea că tot posibilul a fost făcut.

Poate că cea mai înduioşătoare secvenţă elocventă pentru răbdarea şi delicateţea îndrăgostitului este cea din

, în care vagabondul amorezat urmăreşte cu tandreţe cum fata oarbă îi deşiră vesta, crezînd că înfăşoară capătul ghemului ei. Şi probabil că nu aţi uitat privirea tînărului asistent medical din

, care veghează la căpătîiul femeii iubite, aflate în comă, vorbindu-i neîncetat în speranţa că se va trezi. Cînd răbdarea e a îndrăgostitului, ea se poate numi speranţă şi patimă, adoraţie şi anulare de sine, înăbuşire a orgoliului şi îndurarea oricăror lipsuri sau umilinţe doar pentru a păstra persoana iubită sau a fi în preajma ei. Iar exemplul clasic de răbdare masculină rămîne, desigur, sarcasticul Rhett Butler, care, după ce o aşteaptă ani de zile pe Scarlett O’Hara să poarte doliu după un tînăr, să se mărite cu un bătrîn şi, mai ales, să-l uite pe eternul Ashley Wilkes, în clipa în care aceasta realizează că doar pe el îl iubeşte, nu mai dă doi bani pe revelaţia ei. Deloc obişnuită este şi răbdarea cu care Jules şi Jim, cei doi prieteni la toartă din filmul lui Truffaut, aşteaptă, deopotrivă resemnaţi şi turmentaţi, să îi intre în graţii tulburătoarei şi capricioasei Catherine (şi cine ar putea-o uita vreodată pe inegalabila Jeanne Moreau cîntînd, cu farmec irezistibil, „Le tourbillon de la vie?“). Nu foarte departe de abnegaţia lor, Iuri Jivago o aşteaptă timp de un război întreg pe Lara să-şi îndrepte privirile asupra lui, în timp ce, în vreme de pace, paşnicul Gabriel Oak îndură schimbătoarele umori ale năbădăioasei Bathsheba Everdene, care oscilează între sobrul Boldwood şi frivolul Troy.

În lumea cu reguli elegante şi pasiuni vii a lui Jane Austen, Mr. Darcy îşi fărîmiţează cu gravitate şi stoicism orgoliul pentru a o cuceri pe independenta Elizabeth Bennet, în timp ce Mr. Knightley aşteaptă, ceva mai senin, ca încăpăţînatei Emma să-i treacă gustul pentru manipularea celor din jur şi să deschidă ochii asupra lui. În lumea asiatică, răbdarea poate să îmbrace forma unei (re)întîlniri perpetue, tăcute, în care bărbatul şi femeia să nu rupă niciodată cu adevărat pînza propriei izolări, în ciuda sentimentelor (In the Mood for Love), iar în varianta britanică devotamentul poate opaciza uneori sentimentele (The Remains of the Day). Răbdarea înseamnă uneori încercarea nebunească de a-ţi ajuta iubitul sau iubita să scape de o boală cumplită cu ajutorul tuturor florilor lumii (L’Écume des jours), al unei operaţii (Luminile oraşului), al îngrijirii tandre (Luminile rampei). Sau să se vindece de traumele din copilărie (Marnie), din război (The Legend of Bagger Vance), după un grav atac cerebral (The Patricia Neal Story) ori dintr-un grotesc huliganism de stradă (Fisher King), să-şi învingă dependenţele (Walk the Line) ori fobiile (The Best Offer) sau să sfîrşească o agonie interminabilă (Amour). Alteori, răbdarea este puterea de-a aştepta persoana iubită să-şi jelească iubitul pierdut (La Délicatesse), să ajungă în aceeaşi dimensiune spaţială (Upside Down) ori temporală (Somewhere in Time) cu tine, ori pur şi simplu să te întîlnească o singură zi pe an, timp de decenii, ca în One Day sau în Same Time, Next Year.

În SF-uri, răbdarea poate merge pînă acolo încît să-ţi închipui că, încet-încet, o maşinărie sofisticată se va umaniza din dragoste pentru tine (Her, Ex Machina). Alteori, răbdarea se transformă în modelarea obiectului dorinţei, de la metamorfoza plină de ironie şi spirit a unei Galatee de bîlci (My Fair Lady) la emanciparea intelectuală a unei şcolăriţe aparent prostuţe (An Education), de la efortul minuţios pentru cizelarea unei casnice simple (Educating Rita) la iniţierea erotică a unei adolescente (L’Amant) ori chiar pînă la transformarea devenită obsesie, în care îndrăgostitul maniac ţine prizonieră persoana iubită şi o manipulează cu cruzime (Tristana, La Piel que Habito), iar victima aşteaptă cel mai mic semn de slăbiciune ca să se elibereze şi să devină călău. De altfel, dorul de libertate pare chiar să-l întreacă pe cel al îndrăgostitului, în filme cu eroi intraţi în mitologia cinematografului şi prin răbdarea lor. De la Edmond Dantès şi legendara sa evadare din fiorosul Chateau d’If, pînă la Jean Valjean şi Papillon, de la protagoniştii din Marea evadare şi The Password is Courage, pînă la cei doi complici din The Shawshank Redemption, prizonierii cinematografici au beneficiat – spre deliciul şi suspansul spectatorului – de cele mai ingenioase metode de a-şi recăpăta libertatea, demnitatea, viaţa, onoarea. Iar atunci cînd eroii erau în libertate, dar măcinaţi de o dorinţă obsesivă de a se răzbuna, răbdarea lor a dus la o elaborare feroce a celor mai crude revanşe. Ei s-au numit The Bride (Kill Bill), Shosanna şi grupul lui Aldo Raine din Inglourious Basterds, Django sau Oh Dae-Su (Oldboy). În filme, răbdarea încrîncenată de-a te lupta timp de-o viaţă cu acelaşi adversar ţine iniţial de onoare, iar în final de obsesie (Dueliştii), iar eroismul constă, probabil, şi în răbdarea de-a privi războiul cu umor (M.A.S.H.) ori în mod filozofic (The Thin Red Line). 

Unii aşteaptă un asasin redutabil tot din onoare, pentru că au promis (The Pledge) sau pentru că nu au încotro (No Country for Old Men). Alţii, precum Gustav von Aschenbach, au puterea unui hedonism ultim, aşteptîndu-şi cu răbdare sfîrşitul într-o Veneţie contaminată, într-o agonie fericită, cu ochii la fantasma tinereţii şi a frumuseţii (Moarte la Veneţia). În viaţa civilă, ficţională sau nu, bătălia se poate duce cu răbdare sisifică de către savanţii care au o teorie de demonstrat (The Proof, A Beautiful Mind, Agora, Galileo, Kinsey, The Imitation Game, The Theory of Everything). Poţi, ca detectiv sau criminalist, să mergi pînă în pînzele albe pentru a reconstitui o crimă şi a ajunge la Adevăr, fie că te numeşti Sherlock Holmes, Hercule Poirot, Miss Marple, Jessica Fletcher sau Columbo, ori eşti un simplu observator care priveşte pe fereastră (Rear Window). Poţi avea o infinită răbdare, ca profesor, să remodelezi un elev traumatizat (Good Will Hunting), ca discipol, să îngrijeşti un veteran orb încăpăţînat şi irascibil (Scent of a Woman), ca medic sau cercetător să aduci la viaţă un pacient aparent irecuperabil (Awakenings, Flori pentru Algernon) sau, ca logoped, să corectezi discursul unui rege (King’s Speech). Însă una dintre cele mai emoţionante forme de răbdare este aceea manifestată în relaţiile dintre părinţi şi copii. Fie că este vorba despre ghidul din Călăuza, care îşi conduce clienţii în Zonă, dar nu-şi poate vindeca fetiţa, fie că este vorba despre un bărbat şi o femeie care caută un tratament utopic pentru copilul lor grav bolnav (Lorenzo’s Oil) ori despre o văduvă disperată în faţa devianţei psihice a fiului ei intratabil (Mommy), fie că protagonistul este o femeie care îşi caută timp de cincizeci de ani fiul înstrăinat fără voia ei (Philomena) ori un băiat dintr-un trib pe care mama îl îndepărtează pentru a-l salva şi care visează o viaţă la reîntîlnirea cu ea (Va, vis et deviens), eroii de film ne învaţă importanţa răbdării în ecuaţia inefabilă a naturii umane. Iar noi, impresionaţi, nu-i putem răsplăti altfel decît amintindu-ne de ei şi păstrîndu-i astfel, pentru totdeauna, în memoria de aur a cinema-ului. 

Andreea Chiriac Hentea este critic de film.