N-avem lideri, dar să nu disperăm

Nu, acum şi aici nu avem politicieni care să aibă harul de a ne inspira. Nu e nici unul / nici una care să aibă o viziune clară şi idilică despre cum să arate lumea noastră, să ne-o împărtăşească, iar noi să-l/o urmăm cu inima deschisă. Cel puţin eu nu ştiu pe nimeni de acest fel. Şi nu cred că e din cauză că sînt eu cusurgiu sau pentru că aş fi fost în trecut de multe ori sedus şi apoi dezamăgit. Nu e nici din cauză că mă consider prea deştept sau prea bun ca să-mi aleg modele încă vii din viaţa publică. Am cîteva astfel de modele în societatea noastră, dar ele nu sînt în politică, iar dacă se referă la politică o fac aşa, marginal sau din postura de comentatori isteţi. Nu-şi asumă o carieră politică frontal. Şi aşa apare problema: cum Dumnezeu să te inspire şi să urmezi o şleahtă de mediocri cu profesii ratate, care atunci cînd nu ni-s relevaţi ca inculpaţi sau infractori (cîţi au astăzi dosare penale!) îi depistăm, de cele mai multe ori după ce-i votăm, că nu-s altceva decît nişte derbedei? Cu foarte puţine excepţii, „elitele“ noastre locale îmi par a fi nişte derbedei care şi-au depăşit cu mult potenţialul propriu. Aici Bucureştiul, cu primarii lui, este un exemplu elocvent. 

Nu cred că astăzi există condiţiile necesare care să permită apariţia cu uşurinţă a unui lider inspiraţional. Două dintre aceste condiţii esenţiale, care nu există la noi, sînt: 

1) Partide politice atractive care să aibă sisteme de recrutare, selecţie şi promovare pe baze meritocratice, în care avansarea ierarhică să nu fie dependentă exclusiv de apartenenţa la un grup de derbedei cu aere de politicieni. Un spirit puternic, cu o minte deschisă, cu o privire pătrunzătoare, capabilă să formuleze o viziune, trebuie să convingă mai întîi în partid. Nu contează dacă pe termen lung (5-10 ani) sau mediu (2-4 ani), dar partidele trebuie să fie în stare să ne dea, din pepiniera proprie sau din societatea civilă, oameni care să-şi asume viziuni de modernizare şi modele sociale în care ceilalţi oamenii să vrea să trăiască.  Asta e funcţia lor, a partidelor, în societăţile democratice, nu-i aşa? De aia le avem. 

2) Medii de informare curate. La noi, dar nu doar la noi, partidele sînt doar o parte din mediile în care se aleg liderii care ni-s propuşi, dar nu singura. Poate să intre în partid lumina luminilor, cei mai deştepţi şi integri dintre noi, poate să vină pe pămînt Iisus Hristos însuşi şi să facă şi cîteva minuni. Dacă nu are prieteni printre cei care controlează mediile de informare, viziunea lui nu va ajunge la noi şi nu va avea cum să ne inspire. 

Liderul inspiraţional, în afară de toate celelalte calităţi indispensabile, precum anvergura intelectuală, capacitatea de a formula o viziune compatibilă cu societatea din care provine şi capacitatea de a o comunica clar, pe înţelesul celor mulţi, are nevoie şi de o mare dorinţă de putere. O dorinţă de putere de a schimba ceva în societate, dar şi dorinţa de a avea putere de dragul ei. Acesta este adevărul şi nu trebuie să-i blamăm pe cei care o au şi o manifestă. Îi blamăm pe cei care vor doar putere de dragul puterii şi pentru amorul propriu, dar pe cei care au o viziune bună, calităţi morale dezirabile social şi care-şi doresc puterea (se vede pe faţa lor, cum se spune) nu avem de ce-i blama. Din contra, trebuie încurajaţi, susţinuţi, chiar urmaţi. Această dorinţă intrinsecă de putere este cea care-i ţine motivaţi, cea care-i face să continue atunci cînd vor fi inerent denigraţi, murdăriţi, acuzaţi, înjuraţi, criticaţi şi luaţi la bani mărunţi în lupta politică. Pentru a ne motiva (inspira) pe noi, trebuie să fie capabili mai întîi de a se motiva pe ei înşişi şi să-i convingă pe cei din imediata lor apropiere, în primul rînd familia, că trebuie să continue, că trebuie să meargă mai departe, chiar dacă efortul pare, la un moment dat, să nu mai merite. Dorinţa de putere îi va ţine vii. 

În urma rîndurilor de mai sus n-aş vrea să rămînem cu impresia de rău şi amar. Democraţiile liberale în care sistemele economice capitaliste funcţionează (performează, inovează) nu au nevoie stringentă de lideri puternic inspiraţionali, lideri care să ne dea pe spate. Astfel de figuri apar în contexte critice, excepţionale, momente de cumpănă (conflicte, recesiuni etc.). Democraţia liberală are supapele ei, cu timpul şi cu concursul unor oameni necunoscuţi, dar esenţiali, lucrurile se aşază, iar societatea intră în parametrii funcţionali în care nu are nevoie de cine ştie ce noi viziuni de măreţie şi se mulţumeşte cu îmbunătăţiri incrementale, care, odată acumulate în timp, fac diferenţa dintre o societate de succes şi una eşuată. Cu toate că mulţi îi cîntă aiurea prohodul, Uniunea Europeană continuă să meargă mai departe, cu suişuri şi coborîşuri, dar în esenţă rămîne locul în care ţi-ai dori pentru copiii tăi să se nască şi să trăiască. Iar sutele de mii de emigranţi mărturisesc asta zilnic. Uniunea nu are un lider efectiv recunoscut ca atare, cineva care ne menţine inspiraţi şi motivaţi, principalii politicieni de la Bruxelles sînt cvasi-necunoscuţi în statele membre, iar viziunea asupra viitorului ne este formulată de o clasă întreagă de actori cvasianonimi care se exprimă liber, din instituţii, dar şi din statele membre. Atîta timp cît va fi vorba despre pace, libertate, mediu curat, liber schimb (piaţă liberă), stat de drept şi democraţie, pe mine aceşti oameni vor continua să mă inspire.  

Ciprian Ciucu este director de programe la Centrul Român pentru Politici Europene (www.crpe.ro).