„Social media sînt lebede negre“ - interviu cu Teodor BACONSCHI
Recenta dumneavoastră carte, Facebook. Fabrica de narcisism, tratează, eseistic, tema socializării online, cu toate tarele pe care aceasta le poate avea. Foarte mulţi avem o poveste a creării contului de Facebook. Care este povestea dvs.? Cum şi de ce aţi devenit „membru“ al reţelei?
Reţin doar o etapă iniţială de frondă. Mi se părea o chestie de adolescenţi, nepotrivită cu omul de 50 de ani. Aveam prejudecăţi chiar înainte de a şti despre ce-i vorba. Am şi subestimat, din ignoranţă, relativa complexitate a reţelei. Credeam că este o variantă puţin mai dezvoltată de mesagerie. După ce am devenit membru (apropo, comunitatea a depăşit deja 1,5 miliarde), nu am avut entuziasme de neofit. Hîr, mîr, deschideam pagina sporadic. Abia starea de maximă dezamăgire (unii îi spun depresie) prin care am trecut în vara lui 2014, după eşecul la europarlamentare, m-a „pus pe gînduri“. Soţia mea m-a îndemnat să scriu o nouă carte… Aşa m-am lecuit de mizantropie şi pesimism radical, redevenind, ca să zic aşa, un membru util al societăţii. Şi un expert autodidact în Facebook: dovadă stă chiar interviul de faţă, nu?
Credeţi că societatea modernă suferă de narcisism sau de nevoia de a fi conectată, în permanenţă, la informaţie? Există frica individului de a fi lăsat în afara cercului informaţional?
Nevoia de informaţie şi nevoia de oglindire se potenţează reciproc. E un dozaj obscur, un veşnic dezechilibru, pentru că adesea ne mascăm narcisismul în căutarea de informaţii şi invers. Dacă am face seara evaluarea rece a informaţiilor pe care le-am obţinut peste zi, ne-am lua cu mîinile de cap: peste 80% e
şi peste 80% din masa de date n-a putut fi stocată, din pricina abundenţei, a avalanşei. Obezitatea fizică e dublată de această bulimie informaţională. Omul acesta de secol XXI – cu ecran şi tastatură – e un soi de sclav infantil al propriilor fantasme inutile social şi generatoare de spirale ale frustrării. Deci, de violenţă potenţială… Deocamdată, statul democratic e tolerant cu fenomenul ecranizării sociale, dar s-ar putea ca asta să roadă democraţia şi autoritatea publică mai rău decît o revoltă în piaţa publică. În democraţiile mature, cenzura e tot mai puţin tolerată chiar şi ca idee abstractă. Mă uitam zilele astea, după adoptarea unei legi revizuite privind igiena publică antitotalitară: a fost un delir pe Facebook, zeci de mii de oameni s-au prezentat ca martiri, deşi nimeni nu-i persecuta… Neputînd, de fapt, cenzura nimic, statul postmodern nu va putea trimite în reţea o poliţie a Facebook. Ce va urma? Nimeni nu ştie…
Vorbind despre informaţie, reţelele de socializare permit un drum foarte scurt de la petrecerea unui eveniment la promovarea internaţională a acestuia. De la Primăvara Arabă la recentele noastre alegeri prezidenţiale, reţelele de socializare au jucat un rol indiscutabil în mobilizarea maselor. Cum comentaţi rolul reţelelor de socializare în aceste cazuri?
Presupun că
nu pot scoate la iveală decît germenii preexistenţi ai unor tendinţe fatal antamate. Sînt acceleratori, factori de developare (ca în fotografia clasică). În anumite cazuri, viralizarea poate genera anarhie, erori masive de percepţie, stări de confuzie emoţională irecuperabile. Ştim că am intrat în secolul maselor (secolul XXI) şi că masificarea continuă. Toată lumea face facultate, master, în curînd doctorat. Toată lumea se pricepe şi se exprimă. Vorba lui Asimov, culeasă de pe Facebook: antiintelectualismul societăţii de azi se bazează pe gîndul că democraţia echivalează ignoranţa cu ştiinţa. Nu-i adevărat, dar mai contează adevărul?
sînt lebede negre, care pot provoca
tot soiul de mini- sau maxi-cataclisme aleatorii. Zic aleatorii pentru că nu cred în sociologia factorului viral pe Internet: nu există reţetă. Eu simt, dimpotrivă, acţiunea cvasi-magică a unor categorii (neştiinţiifice…) precum inteligenţa emoţională colectivă. Sufletul mulţimii… Sînt metafore operative care trasează un destin social imprevizibil. Cred că manipulatorii, marii deştepţi cinici de la butoane, nu au un viitor profesional garantat.
Se spune că reţelele sociale au devenit un nou motor al societăţii civile. În România, de exemplu, există numeroase cazuri în care masele s-au mobilizat pentru apărarea unor cauze privitoare la „viaţa cetăţii“. Este, însă, un motor lipsit de pericole? Şi mă refer la cazul ţării noastre, în care societatea civilă abia se construieşte.
Să facem puţină istorie recentă. Societatea civilă e o noţiune aterizată în agora abia în 1990. Părea anecdotic sortită să-i distingă pe „civili“ de „militarii“ sistemului represiv comunist (armată, Securitate, Miliţie etc). După instalarea în pluripartitism, societatea civilă a fost procustian silită să se confunde cu ONG-urile, care – daţi-mi dvs. contraargumente – au avut surse financiare (adesea) dubioase. În acest fel, în loc să fim, toţi cetăţenii fără funcţii în stat,
am devenit „populaţie“… Taman de ce se temea Noica atunci cînd dispreţuia, din poiana alpină, „Germania untului“. Sînt
o cristelniţă în care societatea civilă poate renaşte, ca din apele unui botez democratic? Într-o anumită măsură, da. Dar răul s-a lăţit şi aici: trolii de pe FaceBook sînt „postacii“ de pe forumuri… Din perspectiva acestei analize mai curînd sumbre, da, pot spune că Facebook e cel mai puţin aservit mediu social. Chiar dacă zece site-uri montate de unde trebuie cu grenade informaţionale pot face agenda cîtorva milioane de naivi. De ce naivi? Pentru că nu se prea întreabă de ce au ajuns să comenteze tocmai acele „ştiri“ şi nu altele!
Revenind la cartea dvs., afirmaţi, la un moment dat, că virtualul poate avea efecte de drog. De ce credeţi că societatea modernă recurge la această dependenţă? Din joacă, din singurătate, din plictiseală?
Toate trei au importanţa lor crescîndă. Economia bazată pe terţiar, eficientă, post-industrială, e o uzină de răgaz. Cu ce să-l umpli? Nu merge să străbaţi globul cu chartere 12 luni pe an. Facebook şi restul noilor media ne umplu timpul, ne lasă impresia comunicării cu alţii şi abolesc distanţele. Oricum, mi-e teamă că fixarea pe zid, cu ochii la Newsfeed, nu combate plictiseala. Şi sînt mereu fascinat de puterea diabolică a aglutinării tematice aleatorii: pisicuţe, morţi, bacalaureaţi şi însurăţei alături de bolnavi cronici, accidente mortale asociate unor azurii poze de vacanţă. Babilonie curată! Sper să nu ni se urce definitiv la cap.
Vorbind despre „urcatul la cap“, credeţi că există o etichetă a socializării online?
Etichetă atotconstrîngătoare, nu. Tot cu cei şapte ani de acasă lucrăm. Vezi imediat un om fin, educat, manierat, politicos, aşa cum te trăsneşte (ca un subraţ nespălat) mitocanul, cocalarul şi nesimţitul. Apropo: ştiţi de ce-şi ridică mitocanul maioul ca să i se vadă burta? Ca să dea drumul la aer condiţonat… La urma urmei, nu ştiu cine are cîştig de cauză. Văd oameni care corectează de zor greşelile de ortografie, aşa cum văd sute de postări agramate, care primesc laicuri şi emoticoane rozalii…
Dacă e să imaginaţi un scenariu în care Facebook-ul ar fi existat acum 50 de ani, despre ce credeţi ca am fi discutat, azi, în acest interviu?
Păi, dacă am fi fost tot la locul faptei, acum 50 de ani, n-am fi putut discuta decît despre Facebook-ul capitaliştilor: la noi, aşa o drăcie ar fi fost deopotrivă absentă şi interzisă…
a consemnat Stela GIURGEANU
