Mai mult de 140 de caractere despre o moarte prematur anunţată

În urmă cu doi ani, la debutul pe bursă, acţiunile Twitter urcau vertiginos, ducînd compania la o valoare de piaţă uriaşă (aproximativ 30 de miliarde de dolari). Entuziasmul investitorilor era justificat de optimismul privind „următorul Facebook“ – pînă la urmă şi Facebook fusese odată „următorul MySpace“ –, cît şi de specificul serviciului de „micro-blogging“ care, la vremea aceea, părea să ocupe toate spaţiile publice.

De la comentarii sarcastice despre ultimul episod din

pînă la detalii live de la martorii unor evenimente

, difuzate cu cîteva minute mai devreme decît media clasice, Twitter avea (şi are în continuare) caracteristici imposibil de înlocuit pentru dependenţii de ştiri, ocazionali sau permanenţi. 

Jurnalismul cetăţenesc se întîlnea cu cel clasic, iar mixul rezultat ne lăsa, mai ales pe cei implicaţi în industrie, să tragem cu ochiul la minunata lume nouă. Unii am participat de la bun început. Alţii au preferat să ignore fenomenul, dar cînd brand-urile şi o parte mică dintre politicieni au început să ia reţeaua în serios, au fost obligaţi să ţină seama de ea, indiferent cît de complicată li s-a părut utilizarea ei.

Cam în aceeaşi vreme, pe Twitter-ul românesc îşi făcea loc un fel de meta-memă care spunea:

. Devenite plictisitoare prin repetiţie, propoziţiile astea nu sînt chiar lipsite de fundament. E exprimată astfel un soi de frustrare legată de implicarea utilizatorilor şi de rata mică de răspuns a mesajelor lansate în neant. O să încerc să sintetizez experienţa utilizatorului şi motivele pentru care s-ar putea simţi vexat. 

● Debutul pe Twitter e enervant. După ce utilizatorul decide pe cine urmăreşte, capătă rapid sentimentul pe care trebuie să îl aibă un timid la o petrecere de extrovertiţi uşor abţiguiţi. Indiferent ce spune, nimeni nu îi dă atenţie. Trebuie să se lupte ca să o capteze. Atenţia se măsoară în număr de urmăritori şi în menţiuni din partea altor utilizatori. Debutantul trebuie să devină extrovertit. Pe alocuri, exhibiţionist. Există şi varianta în care poate rămîne utilizator pasiv, neangajat. A doua e uşor neonestă, iar conversaţia universală pierde.

 Twitter nu e prietenos cu utilizatorul. Zgomotul de fond e mare (

-uri aiuristice despre nimic), iar efortul de selecţie nu e uşor. Presupune urmărirea unui cont pentru o vreme înainte de a decide dacă e folositor sau nu. 

● Lipsa de reacţie (dependenţa de

-uri are efecte aici) duce în foarte multe cazuri la abandon. Sînt milioane de conturi care lîncezesc nefolosite. Iar asta – o spun şi analiştii financiari şi cei ai fenomenului media – e una din marile probleme ale reţelei. Utilizatorii noi vin din curiozitate şi pleacă confuzi. 

● Chiar şi în cazul utilizatorilor cu mulţi

-i, poate interveni oboseala. M-am jucat de cîteva ori punînd aceeaşi frază pe Twitter şi pe Facebook. Invariabil, „răsplata“ e mai mare din partea martorilor lui Zuckerberg. Eu fac parte dintre perseverenţi, dar ştiu multe cazuri de abandon. 

● Utilizatorul trebuie să decidă, înainte să se instaleze oboseala, ce anume vrea de la Twitter. Fie vrea să transmită mesaje, fie vrea să fie ţinut la curent pe un anumit subiect. Decizia asta e esenţială, dacă doreşte să scoată maximum de profit din experienţă. Pot fi şi ambele lucruri, însă asta e şi mai greu de gestionat. 

● Spre deosebire de Facebook, al cărui misterios algoritm scoate în faţă mesaje după criterii voit obscure,

-ul lui Twitter e cronologic. Asta e bine şi rău, în acelaşi timp. Bine pentru că te poţi ţine la curent cu evenimentele în curs, rău pentru că sînt şanse mari să ratezi conţinut interesant pentru că la cine ştie ce oră a dimineţii nu aveai aplicaţia deschisă. Twitter a realizat asta şi a introdus recent un

care încearcă să recupereze ceea ce crede el că ar putea interesa utilizatorul. Ca şi în alte cazuri, efortul de selecţie/curare făcut automat de Twitter e oribil. Pentru mine cel puţin,

-ul ăsta nu a folosit la nimic. Dar e un început. 

● Twitter face o treabă foarte slabă cînd vine vorba de identitatea utilizatorilor. Aici se deosebeşte puternic de Facebook. Un

păstrat doar pentru vedete este cel care permite autentificarea contului (un mic semn albastru în dreptul numelui). Restul utilizatorilor îşi pot asuma orice identitate doresc, ceea ce poate avea uneori efecte neplăcute. De asemenea, inclusiv pe Twitter-ul românesc,

-ul e prezent şi creează o experienţă neplăcută mai ales pentru utilizatorii neexperimentaţi. În Marea Britanie, experienţe de felul ăsta s-au lăsat cu dosare penale. 

● Tot zilele trecute, un fost reporter de televiziune a ucis doi oameni. Şi-a relatat experienţa şi motivele pe Twitter înainte de a se sinucide. Oricît de sinistru şi de meta e exemplul ăsta, dă o măsură (extremă) a felului în care oamenii cred că pot şi chiar reuşesc să capete o voce. n Twitter e foarte important în Statele Unite şi pentru că foarte multe personalităţi publice l-au adoptat fără rezerve. Spre exemplu, zilele trecute, Hillary Clinton şi Jeb Bush se tachinau în public spre deliciul tuturor, nu numai al suporterilor. În România, vedetele (politice sau de altă natură) care folosesc reţeaua sînt puţine. Foarte puţine. O bucată uriaşă de public şi de utilizatori lipseşte astfel din Twitter-ul românesc. 

● Rata de adopţie în rîndul instituţiilor de presă e mare, dar felul în care e folosit Twitter e undeva între delăsare şi lehamite. Majoritatea au conturi automatizate care varsă de-a valma titluri în

. Experienţa asta e bună cel mult pentru o evaluare calitativă rapidă a producţiei. Realizezi rapid cine face

şi cine nu. În altă ordine de idei, îmi aduc aminte uşoara stupefacţie a colegilor dintr-o televiziune cînd le-am sugerat, acum ceva vreme, să pună pe burtiere conturile de Twitter ale prezentatorilor şi reporterilor. Am renunţat să mai insist. 

● În treacăt fie spus, ultimele două puncte ar putea fi relativ uşor rezolvate dacă Twitter s-ar obosi să îşi desemneze reprezentanţi pe pieţele locale. Şi nu mă refer la oameni de vînzări, ci la responsabili de conţinut. 

Şi totuşi… 

…insist că Twitter rămîne de neînlocuit cînd vine vorba de ştiri. Are o capacitate uriaşă de a prelua şi de a  amplifica evenimente. Limita de semne obligă emiţătorul mesajului să fie concis, iar funcţia de RT (retransmisie a mesajului) furnizează adesea context imposibil de găsit în altă parte. Cine vrea să aprofundeze, poate căuta detalii despre felul în care jurnalistul Andy Carvin (@andycarvin) a acoperit de unul singur pe Twitter Primăvara Arabă. E un caz-şcoală pentru care nu am spaţiu aici, dar ar merita un întreg studiu. Nu sînt sigur că nu s-a făcut deja.

Twitter rămîne important şi pentru contactul nemijlocit cu vedete din zona de entertainment. Sînt dese şi amuzante incidentele în care oamenii ăştia mai spun cîte ceva şi apoi plătesc (scuze, umilinţă publică etc.) sau provoacă cine ştie ce furtună de moment. Sînt şi şanse decente ca unii dintre ei să răspundă atunci cînd le este adresată vreo întrebare.

Optimismul de pe pieţele financiare despre care vorbeam la început a dispărut de mult, strivit de rata prea mică de creştere a numărului de utilizatori (300 de milioane activi, comparativ cu cei peste un miliard ai Facebook), iar meme-ul românesc cu Twitter a murit înainte de a începe să apară şi prin analize externe. 

E însă devreme pentru profeţii sumbre. Compania tocmai trece printr-o schimbare de management care, foarte probabil, va avea urmări şi în termeni de experienţă a utilizatorului. Iar cine urmăreşte actualitatea internaţională ştie prea bine că

-urile nu pot fi înlocuite de nimic. Chiar dacă ele nu provoacă revoluţii, aşa cum credeau diverşi exaltaţi prin 2009. De altfel, nici Facebook nu cîştigă alegeri, dar despre asta altă dată. 

De fapt, situaţia Twitter e ca în piesa aceea care spune că „Jana nu e moartă, Jana se transformă“. Twitter nu moare şi nici nu va muri în viitorul previzibil. Nici în România, nici aiurea. Va trebui să mă credeţi pe cuvînt, în pofida tuturor lucrurilor enumerate mai sus. De asemenea, cine este interesat de viiitorul reţelei poate urmări şi alte expresii ale ei (Vine, Periscope). Nu doar Facebook se joacă cu imagini.

Iar dacă ar fi să trag o concluzie, aceea ar fi că Twitter nu e noul Facebook şi e bine că e aşa. 

Chiar dacă mai dificilă, din toate motivele expuse mai sus, experienţa e controlată într-o măsură mult mai mare de utilizator. Pe Facebook stăpîni sînt Zuckerberg şi pisicile.  

Teodor Tiţă este jurnalist. Îl puteţi găsi la twitter.com/jaunetom şi incentru.ro.